Am ajuns acasa. In sfarsit. Si am o stare de’aia de vara. E vara. Cald. Toropeala.
De stat cu burta la soare toata ziua, de citit carti bune, de ras cu cel mai bun prieten. De uitat la serialul preferat.
Am muzica de vara in calculator.
Vara asta vreau sa recuperez tot ce am pierdut tot anul.
Petreceri. Prieteni. Oameni care mi-au miscat sentimentele. Dragostea. Calatorii. Job. Zilele in care pot sa lenevesc toata ziua fara sa ma gandesc ca peste 5 minute trebuie sa ma mut din fata televizorului. Noptile pe care pot sa le pierd fara sa mai numar orele de somn si apoi repercursiunile insomniei. Filmele bune. Jeleurile. Diminetile in care am timp sa iau micul dejun. Cafeaua. Kilometri intregi cuprinsi cu bicicleta. Zilele cu Geo, pentru ca mi-e dor de ea. Orele pe care pot sa le dorm fara sa ma trezeasca nimeni.Zilele in fata calculatorului.Plictiseala Rasaritul la mare. Calea spre Bini. Binifest. Shopping.
Vara asta nu vreau sa ma mai gandesc la insuccese. La nereusite. Vara asta vreau sa curga lin, sa-mi alinte dezamagirile de’a lungul anului. Sa-mi stearga lacrimile plangacioase si pline de emotie. Sa-mi elimine kilogramele in plus.
Vreau sa fie anotimpul meu, in care sa-mi bronzez neuronii, pielea, simturile..
Sa le colorez si sa-mi pictez fundite in par. Rochite vaporoase.
de fiecare aceeasi poveste, bagaje peste bagaje, iar cand crezi ca asta e tot, iti dai seama ca ti-au mai ramas cine stie ce tampenii aruncate in fundul dulapului, chestii pe care probabil nu le-ai folosit niciodata si probabil nici nu o sa le folosesti. Ai nevoie totusi de o alta sacosa.
m-am saturat de vesnicele colege de apartament care iti gasesc un defect la fiecare gura de aer pe care o iei.
baga-ti papucii in cea mai mare punga pe care o ai.
patura, scutur-o de mai multe ori, sa fii sigur ca ai scos toti microbii mirositori din ea. Schimba fata de perna, iar pe cea noua baga-o in plasa. Va ajunge ,,acasa” oricum. ,,Acasa” e un termen vag, pentru ca de fiecare data ai o alta casa, acasa. O sa-mi fie dor de camera asta pentru ca acolo am cunoscut-o pe ea. Acolo am plans dupa el. Acolo am ras. Acolo mi-am consumat virtual ultimele dorinte aprinse. Acolo ne-am certat, ne-am incalzit. Acolo am dormit.Acolo am avut cele mai mari revelatii din anul asta scolar.
o sa-mi fie dor de ea pentru ca uneori, inainte sa-mi iau bagajele sa plec la tren, pare cea mai frumoasa haotica camera aglomerata. O sa-mi fie dor de ea pentru ca vara, cand am geamul deschis, aud avioanele si trenul. Vesnicul tren. Pentru ca iarna fulgii de nea se aseaza pe pervaz mult prea gingas si ma induc in eroare de fiecare data.
o sa-mi fie dor pentru ca avea peretii de carton si il auzeam pe monstrul cel cu gura mare cum ma barfea. Barfe delicioase, daca ma intrebi.
Am urat-o pentru ca avea un pat prea mare pentru spatiul pe care mi l-as fi dorit.
Ne luam ,,la revedere”. Ne dam un ,,chis” si-un ,,hag”. Ne promitem sa ne amintim una de cealalta, chiar daca nu ne vom mai vedea probabil niciodata. Nici macar baia nu e la fel de draguta ca locul in care am infundat somnul cu o perna gigantica. Intotdeauna imi va trezi regrete, pentru ca vrand nevrand mi-a ascultat tristetile si isteriile. Camera de anul acesta a fost camera cu cele mai multe amintiri. Pline de sentimente. Peretii mi-au ascultat plansul iar geamurile mi-au adus frigul in momentele in care vroiam sa-mi fie cald.
Nu am vazut niciodata Bucurestiul din perspectiva omului care merge pe mijlocul strazii si nu-i zice nimeni nimic. Nu am simtit niciodata ca fac parte dintr-un grup de oameni pe care nu i-am mai vazut niciodata in viata mea, dar care pareau mult prea draguti in ,,blocul’’ din care faceau parte.
Da. A fost bikewalk. Duminica. Primul din viata mea. 25 kilometri cu bicicleta prin mijlocul Bucurestiului, prin mijlocul unui oras despre care tot timpul aud numai lucruri gri. Acum totul a parut a fi mult mai dragut. Mi-a placut ca am putut sa trec pe rosu, pe verde, pe portocaliu. Am mers pe pista de biciclete, pe trotuar, prin parc, prin mijlocul strazii, pe prima banda, la dreapta, la stanga, in linie dreapta sau de’a curmezisu.
Am zambit pe sub mustati ca l-am vazut pe Bobby Voicu. Again. Dupa mai mult de 10 ani am revazut circul de stat. Mi-a placut Herastraul vazut de pe bicicleta, cu apa pe roti, cu vantul in fata, cu 50 de oameni in fata mea si cu alti 50 in spatele meu. Mi-a placut piata ,,George Enescu” si muzica simfonica, in perfecta concordanta cu atmosfera. Mi s-a parut foarte dragut si m-a facut sa am un zambet delicios. M-am hilizit cand m-au injurat batranii, desi circulam regulamentar. Mi-au placut oamenii care ne aratau cu degetul si erau perfect convinsi ca ne-am intrunit sa protestam, dar si politistii carora li se scurgeau ochii si care n-au zis nimic.
S-a terminat perioada cu insomnii. Sesiunea. Nebunia. Crushul.
Caldura a revenit insa. Imi incalzeste oasele si prin perdeaua cenusie temperatura in loc sa scada, creste. Cerul e plin de stelele metropolei. Cerul e senin. Azi. Geanta mea cea rosie e langa mine.
Mi-e dor de patul din mansarda, in care apucam sa dorm de fiecare data cand era furtuna. Mi-e dor de mansarda incuiata cu o cheie ruginita, mansarda in care si-a inchis secretele ca intr-o cutie veche. Prafuita. Ador acea camera minuscula.
Intr-o seara, am ajuns cu apa in papuci, dupa o zi plina in care am colindat orasul cu actele in mana. Balteam si mi-era frig. Am facut un dush si m-am aruncat in patul urias si moale ca un puf de cocolino. Am tras plapuma peste mine. Pe’atunci insomnia mi-era prietena. Adormise pe nerasuflate si m-a lasat sa ascult singura ploaia. Si tunetele. Si omul cu sobolani. Si pe el sforaind in camera alaturata.
A doua oara am ascultat-o impreuna cum isi plangea dorul de tara, intr-o gara in care saracia ajunsese in floare. Ne-am hilizat pe sub mustati, pe sub plapuma, si-a fumat o tigara. A fost pentru prima oara cand am avut incredere. Noi.
A treia oara, am surescitat minutele pana dimineata la o tigara. Cu mult fum ingrosat de povesti. Cu multa dragoste. Fuma tigara dupa tigara, iar mirosul de tutun mi se imbibase in pielea frumos mirositoare. Niciodata nu a stiut ca ii miroase pielea. Ne-am contrazis. Tristetea ne-a cuprins. Eram infasurata intr-o plapuma pufoasa iar ploaia nu ma atingea. Desi fulgera, tuna, si-i lumina fata. Imi povestea despre nebunia care i-a cuprins universul in urma unei perioade stabile. Vara ne-a incurcat planurile tuturor. Vara ne-a rastalmacit sentimentele. I-am povestit despre minunatiile naturii din viata mea. Am ras impreuna si stiam ca va fi bine. Insomnic(a)ul de langa mine m-a imbratisat. Am adormit. S-a uitat la filme pana dimineata, o dimineata racoroasa, cu stropi de ploaie pe geam , si o pisica care ne gadilea la picioare.
Ne-am ascuns in mansarda. Ne-am incrucisat mirosurile. Am fi vrut sa desenam.
Am planuit un viitor neplanificat. Neplanificabilul ne-a batut la usa.
Plictiseala e un lucru marunt atunci cand ajungi intr-un oras urias, aglomerat si plin de transpiratia celor mai importante creiere. Ador metropola si imi doresc sa fie a mea si cateodata sa fac parte din ea. Nu vreau sa ma conduca, totusi.
Cateodata simti ca iti muta oasele din loc, pentru ca oboseala iti incalceste visele, miscarile si simturile. Cateodata simti ca iti mananca carnea, iti devoreaza gandurile la a caror nastere esti martor. Gandurile tale se nasc in fata ta, esti primul factor care contribuie la procreerea lor. Apoi le vezi cum se nasc chiar sub nasul tau, fara sa ai posibilitatea sa clipesti macar. Cateodata metropola te face sa simti ca nu faci parte din ea, pentru ca oamenii sunt diferiti , pentru ca spatiile sunt prea mari, pentru ca timpul e mai ingust, pentru ca in orasul tau e mai multa liniste si nu ti-a luat mult timp sa te obisnuiesti cu conceptiile oamenilor.
Desi cateodata imi da impresia ca niciodata nu voi fi capabila sa ma adaptez la lenta repeziciune cu care se misca lucrurile aici, o iubesc. Imi place pentru ca are skateparcuri, pentru ca skaterii nu sunt cei mai ,,cul”, si pentru ca iti trebuie mai mult ca sa iesi din ,,turma” . Imi place pentru ca conversii nu ajung in starea de ,,conversi”.Imi place pentru ca aici oamenii lupta pentru ceea ce cred iar cei mai curajosi ajung sa-si indeplineasca visele. Majoritatea .Imi place pentru ca aici dragostea se calculeaza dupa o alta formula matematica ( recunosc, nu e intotdeauna cea mai placuta metoda de a renunta la slabiciuni si inhibitii). Imi place pentru ca au Mac, KFC si Springtime. Imi place pentru ca au autobuze dragute si pentru ca macar o data pe zi gasesti un baiat frumos in aglomeratia urbana. Imi place pentru ca orasul nu e atat de complicat precum ai crede la o prima impresie. Gresita de altfel. Imi place pentru ca lupta pentru spatiile verzi si fac festivaluri dragute. Imi place pentru ca aici gasesti si oameni draguti. Metropola are portocala mecanica. Imi place pentru ca au festivaluri de carte, unde oamenii nu doar vin si admira munca silnica de care dau dovada librarii, ci pleaca cu sacosile pline de lecture nocturne sau diurne. Dupa preferinta. Imi place pentru ca de fiecare data cand ii simt aerul, ma trezeste la viata.
Ma schimba si de fiecare data imi da inca o lectie de viata. Pentru ca uneori, asa e ea, necrutatoare.Ma enerveaza totusi ca in cele mai dragute momente, am cele mai mari revelatii care imi rastalmacesc toata existenta de pana atunci.
In metropola caldura e de doua ori mai mare, insa de la etajul 10 simti adierea vantului incarcat de cenusa.
Am gasit-o pe Wivia pitita printre rafturile prafuite ale domnisoarei D. Imi place maxim de ea si mi se pare ca are o aura asa draguta intr-un sens pe care nu pot sa il descriu. Sunt rea si recunosc asta, insa cu greu apreciez unele chestii si nu neaparat datorita faptului ca as fi foarte buna, ci pentru ca am gusturi ciudate, incurcate in neuroni incuiati. Blogul ei m-a facut sa-mi mai treaca din moleseala cauzata de ploaia care s-a perindat toata ziua deasupra orasului. Desi nu-mi place sa recunosc asta, aveam nevoie de ceva apa in plus. Am zambit.
In redactie e verde. Se pare ca a iesit soarele si prin bucatile de geam neacoperite, razele penetreaza violent fiecare ciob de sticla. De perete, de masa, de scaun. Pare foarte dragut astazi, desi de dimineata a fost ascuns dupa nori. In studio se aude Hot Chip- Ready for the floor. Pe’aici miroase a ,,happy birthday” pentru doi oameni.
Printre maldarul de bloguri pe care am fost nevoita sa le rasfoiesc astazi, am gasit pe cineva care povestea despre cat de culti sunt cei care cresc in mijlocul orasului fata de cei care traiesc in mahala sau pe la marginea metropolei si despre cat de limitate sunt mijloacele de exploatare a anumitor resurse umane. Astfel, e mult mai usor sa primesti sprijin din partea celor de la ,,centru”. Metropola, cea mai mare din tara, ma bucura de fiecare data, pentru ca premeditat sau nu, ma surprinde intotdeauna.
Din pura intamplare, prin minunatul Bucuresti, am dat de un targ de ,,fair trade” in care puteai sa gasesti daca nu tot, aproape tot ceea ce inseamna green: de la cartoane reciclate, carti, la suc natural, haine handmade, cercei, brose, biciclete, muzica, mini gradina botanica, demonstratii de teatru, workshopuri de pictura si olarit, etc. Minunat, absolut genial daca imi permiteti, mai ales partea cu cercei.
In alta ordine de idei, chiar daca oamenii aia sunt ,,dubiosi”( nu imi asum apelativul), mi se pare o initiativa extraordinara, avand in vedere ca programele de ecologizare sunt destul de putine prin RO si prost implementate, iar acest ,,fair-trade” e unul foarte popular si pare a avea un impact major in randul tinerilor cel putin.
Ma gandeam totusi la faptul ca noi, romanii suntem destul de nepasatori in ceea ce priveste protectia mediului, si trebuie sa recunoastem ca este destul de greu daca nu aproape imposibil sa schimbi mentalitatea oamenilor. Acest proiect, ,,grow green”, pe langa faptul ca e divers si fooarte interesant, ar putea sa devina in cele din urma ,,un fashion icon” pe care foarte multi ar vrea sa il urmeze, doar pentru a fi la moda, si nu neaparat dintr-o pura dorinta de a ajuta natura. In orice caz, si oricum ai da-o e la fel, impactul ar fi acelasi, indiferent care ar fi motivele pentru care oamenii fac asta.
Anyway, pe langa zambetul pe buze pe care mi l-a lasat mica plimbare si care m-a facut sa gasesc un parculet pe care il cautam de mult prea mult timp, o sa ma alatur micilor ,,grown green artists” , pentru simplul motiv ca le urmaresc campaniile de ceva timp, in diferitele lor forme si orase, si pentru ca-mi plac.
– tot felu’ de injuraturi si insulte : tu combini mai ceva ca si combinatu siderurgic de la galati, sa vii cu dictionar urban ardelenesco-moldovenesc daca nu intelegi, sa iti fut un dulap in cap, ce bolovana i (esti), ai ! (=pff) ce poante de batran am(ai), mai sec ca vinu sec, pensionar tractorist, ca jm3k3rul e cel ce se descurca, ce boltzar is (esti), la baru asta daca i zic « Cataua lesinata« i fac un compliment, fata de bidon tocit, mai fura ma-ta butelii ?, pitic sportiv obosit penticostal satanist.
– a face sex : bag cadelnita, dai la tamaie pana se aprinde cadelnita, a baga mosu in beci, a duce mielu la caldura, a tencui scorbura, a forta intrarea in clopotnita, a duce smardanu la clocitoare, a da la namol/rahat/mizerie, a varsa cerneala (in cazul virginelor), a merge cu irodu,
Avand in vedere ca domnul Gugal e un domn cu brate atat de intinse, iata ce mai cauta minunatii necunoscuti utilizatori ai Internetului:
masina timpului
puteri magice
pasi de vals
baloane de sapun
concepte filosofice despre prietenie
doi nebuni la cafea
strada unde am sarutat-o prima data pe m
dragul meu prieten bun,
vreau sa am puteri magice
vreau verde
cum sa ai puteri magice
camera desenata in creion
frogu
influenta alcoolului
cu masina timpului
oameni desenati in creion
cum asortam culorile de pe pereti
viata fara tine e ca ploaia fara apa
peste tot ma vezi numai pe mine…peste
2 ciuperci dragute
alcoolul imi paraliza simturile.ajutor
poze cu oameni zdrobiti la cap si picioare
Asadar, blogul meu e plin de culori, da sfaturi despre cum poti asorta culoarea pe pereti sau cum sa-ti faci corect unghiile, vorbeste despre alcool si prieteni. Astazi dau frau liber comentariilor si sugestiilor si imi cer scuze pentru eventualele strambaturi din nas.
Stau pe baricada din fata blocului si ploua. Picioarele imi atarna lung si cativa stropi de ploaia umi uda pielea uscata de soare. Oameni coborand din tramvai incep sa alerge de colo colo. Mame cu copii in brate, batrani, oameni normali.
Am fost intotdeauna intrigata de metodele prin care poti sa mori. Metodele prin care poti sa schimbi mentalitati. Metodele prin care poti sa manipulezi oamenii cu propriile arme.
Cateodata ma gandesc cat de importanta sunt pentru ceilalti, sau cat de mult ma apreciaza cei pe care ii cunosc. Pentru ca sunt momente in care disparitia ta genereaza un val de lacrimi si intrigi. Disparitia ta fizica.
EU. Nu-mi dau niciodata parola de la mail. Nu mi se pare necesar, mai ales ca e un lucru destul de personal. La fel ca telefonul, ca pijamalele, ca sapunul de fata sau periuta mea de dinti. Ma intreb cine mi-ar citi vechiul jurnal sau ar avea curiozitatea sa-mi umble printre haine. Cine s-ar imbraca cu rochia mea preferata, sau cine ar imparti ciorapii mei colorati. Cine mi-ar purta balerinii, sandalele, gentile. Cine si-ar baga nasul in sertarul meu cu margele si cercei.
Cine mi-ar reproduce scrisul, mi-ar fura stiloul sau si-ar face unghiile cu oja mea cea rosie.
Cine mi-ar citi mesajele.
Cine ar spune ca am fost prietenul lui cel mai bun sau cea mai misto persoana pe care a cunoscut-o vreodata. Cine ar spune fara politete ca am fost o tipa sociabila, desteapta sau amuzanta. Cine ar veni sa-mi renege numele si sa-mi scoata la iveala toate defectele. Cine ar veni sa spuna ca sarut prost sau ca ii placea sa ma tina de mana la apus. Cine ar recunoaste : ca a venit pentru mine la Brasov, ca m-a dus sa vad orasul de pe coline, iarna, sau ca m-a invitat la o cafea de fata cu prietena lui. Cine si-ar aminti de noptile pierdute pe mess sau cine ar spune c-a fugit cu mine pe strazile Bucurestiului. Cine ar spune ca mi-a recitat din Florian Pittis. Cine a vazut rasaritul cu mine in parc. Cine m-a contrazis, cine mi-a dat dreptate, cine a barfit cu mine zile intregi. Cine mi-ar fi cumparat fericirea.
Uneori mi se pare ca nu fac indeajuns de multe, alteori simt ca nu mai pot, nu mai vreau , nu mai am chef. Mi-e lene. Astazi am mai primit o lectie de viata, care mi-a demonstrat ca optimismul din mine nu e chiar un defect.
Am ajuns acasa. In sfarsit. Si am o stare de’aia de vara. E vara. Cald. Toropeala.
Nu am vazut niciodata Bucurestiul din perspectiva omului care merge pe mijlocul strazii si nu-i zice nimeni nimic. Nu am simtit niciodata ca fac parte dintr-un grup de oameni pe care nu i-am mai vazut niciodata in viata mea, dar care pareau mult prea draguti in ,,blocul’’ din care faceau parte.
Plictiseala e un lucru marunt atunci cand ajungi intr-un oras urias, aglomerat si plin de transpiratia celor mai importante creiere. Ador metropola si imi doresc sa fie a mea si cateodata sa fac parte din ea. Nu vreau sa ma conduca, totusi. 
Printre maldarul de bloguri pe care am fost nevoita sa le rasfoiesc astazi, am gasit pe cineva care povestea despre cat de culti sunt cei care cresc in mijlocul orasului fata de cei care traiesc in mahala sau pe la marginea metropolei si despre cat de limitate sunt mijloacele de exploatare a anumitor resurse umane. Astfel, e mult mai usor sa primesti sprijin din partea celor de la ,,centru”. Metropola, cea mai mare din tara, ma bucura de fiecare data, pentru ca premeditat sau nu, ma surprinde intotdeauna.
Blogul meu e fetita
multicolor">
Frogu se plimba 