Am revenit acasă, după multe zile plimbate pe străzile Europei. Barcelona şi Paris, două dintre oraşele pe care mi-am dorit intodeauna să le vizitez.

Barcelona e unul dintre oraşele care te umplu de viaţă. E cel mai energic oraş pe car l-am văzut. Are oameni frumoşi, drăguţi, are blocuri incredibile, case frumos desenate în culoarea soarelui mediteranean. Barcelona are Sagrada Familia şi nisipul Mării Mediterane. Am ajuns la mare pentru prima data anul ăsta,  de fapt e pentru prima oară când am simţit nisipul sub picioare în martie, un nisip cald ca după o zi toridă de vară. Marea m-a încântat nespus, mai ales că sunt dependentă total de ea.  În fiecare seară, fântâna magică are program artistic.  L-am privit parcă înnebuniţi de culorile care răbufneau din apa care ţâşnea din toate cercurile.  Duminică, ne-am întâlnit cu suporterii  Barcelonei, care se înghesuiau să-şi cumpere bilet la meci.  Stadionul e absolut uriaş.  Ador oraşele mari, vivace, aerisite.  Barca, aşa cum i se mai spune, e unul dintre acele oraşe, un oraş în care totul e pe fugă, însă e liniştit în felul lui,  e un oraş deschis, cu străzi largi, în care simţi că ai prins în pumn toată libertatea din lume, e un oraş verde, atât de verde încât n-ai avea timp să te sufoci.

Un zbor.

Paris. Încă de când am ajuns, Parisul mi-a transmis mulţi fluturi în stomac, unul dintre motive fiind şi faptul că înglobează atât de multe mituri,  încât ai senzaţia că nu vei ajunge niciodată să le cunoşti pe toate.  Mi-a adus aminte totodată de Bucureşti, de construcţia înghesuită a străzilor, de Arcul de Triumf, de griul blocurilor care îţi dau un aer nostalgic.  În Paris e clar mama modei.  E oraşul în care am văzut cei mai eleganţi bărbaţi, e oraşul în care chiar şi cele mai urâte femei sunt frumoase, pentru că acolo moda înfloreşte continuu indiferent de anotimp.  În două zile, am reuşit să văd tot ce era mai important.  Un pic de Louvre, Turnul Eiffel( care mi-a dat nişte emoţii îngrozitoare, nişte fluturi în stomac pe care nu cred că îi voi retrăi prea curând), Champs  Elysée( unde m-am bucurat de priveliştea minunată, de aglomeraţie şi de apusul care scălda oraşul într-o mare de lumină portocalie), Arc de Triomphe, Moulin Rouge şi Nôtre Dame.  Franţa mi-a transmis în sfârşit sentimentul pe care profesoara de limba franceză şi-a dorit întotdeauna să ni-l insufle.  M-am bucurat de podurile de deasupra Senei, de metrourile franceze care mi-au transmis clar un sentiment de nesiguranţa pentru că sunt vechi, triste şi pline de oameni care te privesc suspicios, m-am bucurat de soarele francez, de cafenele şi de străduţele care te făceau să te simţi foarte urban şi chic.

În afară de nebunia micii mele excursii, cel mai frumos mi s-a părut faptul că există o adevărată industrie a artei şi a filmului.

I loved that.


Mi se inmoaie inima cand vad rasaritul de pe balconul PAC-ului si pot sa imi fumez tigara linistita.

Dimineata, la rasarit, mi-am amintit de toate lucrurile nebune care mi s-au intamplat in ultima jumatate de an. Faptul ca am ajuns intr-o tara absolut minunata, noii mei prieteni, rasaritul pe care pot sa il vad in fiecare dimineata fara sa imi fie frica ca se va uita cineva ciudat la mine, calatoriile, zambetele, noptile nedormite, alcoolul, UBI.

Mi se rupe o  bucata de inima de fiecare data cand imi amintesc de toate momentele care m-au facut sa nu imi pese, de momentele in care m-am implicat trup si suflet, de oamenii pe care i-am avut langa mine, de Porto, Coimbra, de PAC, de Erasmusii mei.

M-am schimbat. Erasmus te schimba. E pur si simplu cea mai frumoasa perioada din viata ta.  Fara indoiala. Pentru ca nu ai nici o grija, pentru ca ajungi sa fii prieten cu oameni pe care nu ii placeai deloc, ajungi sa iti spui secretele unui strain, pe culoarul din spatele caminului.  Ajungi sa imparti fumul tigarilor  cu cei mai ciudati oameni.  Ajungi sa stai in spital la coada cu orele. Ajungi sa inveti o noua limba, sa razi de colegul tau de camera, sa va certati, sa gatiti impreuna in bucatarie, ajungi sa il vezi pe ronaldo,  fanfara cantand in jardim,  comunismul care inca isi mai pastreaza traditia, ajungi sa vezi oameni lipsiti de griji, oameni care iti spun calma de fiecare data cand ai o problema.

Portughezia e nebuna.

Picture 796În clasa a noua, mi-am luat adio de la fosta mea profesoară de limbă romană din generală. Doamna Irina. Era unguroaică. Îmi amintesc şi acum cum ne calcula mediile în maghiară. În clasa a cincea, la sfârşitul orei, ne citea de fiecare dată din cartea ei preferată cu poveşti. Nu se pricepea la bancuri, însă ne povestea despre soţul ei, profesor de matematică, care întotdeauna încurca adunările în somn. I se părea incredibil de amuzant. O dată la două zile îşi schimba culoarea lacului de pe unghii. Avea un număr incredibil de mare de culori şi cred că am invidiat-o întotdeauna pentru asta.

Drum rural. Sau urban. Cu gropi sau cu dungi de avertisment. Cu semne de circulaţie sau fără. Cu biciclete sau maşini decapotabile.

Îmi place în Ardeal. De cele mai multe ori dai de munţi, aer curat şi oameni interesanţi. Ador accentul ardelenilor şi umorul lor absolut inconfundabil.

În drumul spre casă mă voi opri în judeţul Mureş, acolo unde totul pare ceva mai ciudat decât tot ce am văzut până acum. Drumul e îngust. Atât de îngust încât uneori ai impresia că o să te sufoce. Casele sunt lipite una de alta, iar oamenii aproape că nu mai au curţi. Au biserici mari, înălţătoare, în stil bizantin, gotic sau în stilul lor. Femeile circulă pe bicicletă. În Moldova, oamenii le-ar numi rebeliuni. Acolo oamenii par paşnici, senini şi lipsiţi de griji. De parcă toată viaţa au respirat aerul roz al unei vieţi halucinogene.

În Moldova oamenii au case aerisite. Curţi mari, înverzite, pe când acolo totul pare o mână de pământ cu nişte case plantate artificial. Cel puţin asta e sentimentul pe care l-am avut. Am încetat să cred că poţi judeca oamenii numai după regiunea din care provin sau după originile lor. Moldovenii nu-şi respectă tiparul şi nici ardelenii nu sunt pe atât de răutăcioşi pe cât se zice.Duminica oamenii merg la biserica, pentru ca este unul lucrurile la care tin cel mai mult.

In Gheorgheni cu greu am reusit sa gasim pe cineva care sa ne dea indicatii in romaneste. Judetul Harghita ruleaza si el puternic. Am luat o gura mare de aer de munte, pe care am adus-o si acasa. O tin in borcan. In schimb, toate indicatoarele te trimit la Toplita.Presupun ca raceala pe care am primit-o din gara nu seamana cu cea a orasului.

Am mai trecut prin Chiriteni.Locul unde am stat o bucata de vara cu Stef. Locul unde timpul pare ca sta in loc. Cu munte, cu Lacul Bicaz oglindindu-ti fata somnoroasa. M-au cuprins nostalgiile. La Falticeni am surprins un apus fantastic. Pe terminate.

Doamna Irina era ,,misto”. După patru ani in care a incetat sa mai existe, am “vizitat-o” pentru prima oară la Sangeorgiu de pădure. Pentru prima şi probabil pentru ultima oară. Cred că întotdeauna mi-am dorit să fac asta. Am avut un sentiment ciudat, poate pentru că nu voi mai avea niciodată şansa să mai vorbim. Să-mi împrumute cărţi. Să-mi povestească despre aşteptările pe care le are şi despre mândria pe care a căpătat-o pentru că s-a lăsat de fumat. Cancerul a ucis-o si pe ea.

În cele 14 ore de drum, m-am bucurat de o călătorie fantastică şi de peisaje dintre cele mai variate. Oboseala n-a mai contat.

( si amdoar18ani imi gazduieste incantarea calatoriei:D)