Am dormit mult. Sau mai bine zis, am avut nevoie de mult somn după o săptămână în care mi-am clătit ochii cu soarele Africii.

Şi cum nu se putea să ratez 1 mai, am hotărât să plec în Porto, unde era în plină desfăşurare Semăna Academica( Quema das Festas). În Covilhã, aproape că nici n-am simţit-o, însă în Porto evenimentul e de o amploare greu de imaginat. 10.000 de metri pătraţi, 3 concerte, standuri plecând de la Erasmus quiosque până la Hot shot, Azul e Vermelho sauVibe of the beach şi nu în ultimul rând, mii de studenţi veniţi să petreacă o săptămână întreagă. Finalistas( cei din anul 3, pentru care se şi organizează Semana Academica), erau în număr atât de mare, cu hanoracele lor frumos inscripţionate şi jobenurile de toate culorile.

1 mai. Am plecat cu Arda la marijuana party, o ,,petrecere” în centrul oraşului, într-un părculeţ căruia poliţia nu dorea să-i strice fericirea. În afară de hipioţii şi cantitatea îngrozitor de mare de marijuana, am dat de muzică raggae ( în sfârşit) şi de soare. Un soare de’ăla drăgălaş, care te gâdilă. Deşi era petrecere în aer liber, dacă te plimbai dintr-o parte în alta a parcului, ţi-era imposibil să nu dai nas în nas cu mirosul ţipător de stupefiante. Ce m-a marcat cel mai tare, n-a fost mulţimea fumată, ci numărul îngrozitor de mare de puşti care veniseră să lupte pentru legalizarea marijuanei ( E porque não legalizar?). Seara am fost la concert Crystal Castle. Minunat.

Duminică, ne-am fâstâcit un pic prin oraş până am găsit cel mai bun loc în care puteam să luăm masa, iar seara am fost iar la concert. O mulţiiime de oameni, băutură cât cuprinde şi multă muzică bună. Ne-am zbânţuit până în zori. Nu, nu sunt alcoolică şi nici nu mă droghez. E mult mai frumos să vezi totul prin ochii tăi obosiţi şi clari.  A fost unul dintre cele mai zbânţuite weekenduri, pentru că ne-am încâlcit picioarele printre sute de erasmuşi şi portughezi laolaltă. Dacă Rita, profesoara de portugheza, se mai întreabă cum îmi practic portugheza, o să îi zic : la Semana Academica!

Deşi eram hotărâtă să nu mai merg, weekendul trecut am fost totuşi într-o mică excursie cu erasmuşii în Serra da Estrella. Am urcat pe munte ( unde ghizii ne-au zis că deşi ei nu au munţi care să atingă 2000 de metri, un fost rege le-a construit un turn pe cel mai înalt vârf, pentru ca Portugalia să aibă munţi de 2000 de metri), am luat prânzul într-un restaurant pentru bătrâni( da ştim, erasmuşii sunt într-adevăr un caz social) şi am vizitat muzeul  noilor descoperiri din  Bellmonte ( eu urăsc să vizitez muzee, însă e cel mai ,,wow” muzeu în care am fost, pentru că totul e digital, ai parte de o grămadă de jocuri, totul e interactiv şi ceea ce-i cel mai drăguţ e că nu ai nevoie de ghid, pentru că panourile de pe pereţi îţi explică totul). M-am simţit exact ca în excursiile pe care le făceam cu învăţătoarea atunci când eram în şcoala primară, însă sincer, a fost mult mai interesant decât m-am aşteptat. Nu prea am avut timp să mă  plictisesc, plus că toate lucrurile de acest gen eu le privesc ca pe un fel de teambuilding, înveţi să-i cunoşti pe ceilalţi şi în alte contexte. Deşi munţii Portugaliei nu se compară cu Carpaţii româneşti, landscape-ul a fost..pff… minunat, în ciuda norilor innouraţi.

Weekendul ăsta mergem la Semăna Academica în Coimbra, concert Guano Apes.

În altă ordine de idei, azi am avut primul examen şi-am avut stomacul cât un ghemotoc.

Luna mai e nebună.

Advertisements

Săptămâna 6. Adică săptămâna cu multe ore de vacanţă, pentru că n-am reuşit să fac mai nimic din ce mi-am propus. N-am reuşit decât să dorm în patul meu de deasupra norilor în singura mea săptămână de vacanţă.

M-am reîntâlnit cu polonezii care abia s-au întors din Canare şi m-am bucurat de multe poveşti în fiecare seară de cină. Aveam nevoie de asta. Duminică ne-am întâlnit toţi cei rămaşi în PAC şi am organizat un mic ,,Erasmus breakfast”. Nu m-am simţit ca acasă, însă am simţit că fac parte dintr-o mare familie. Familia cu multe diferenţe, familia în care tot timpul ai ceva de învăţat de la fiecare din membrii săi.  După ” breakfast’’ ne-am întâlnit toţi în Jardin Publico şi ne-am bucurat de soarele care părea că vrea să ne implanteze raze în oase. Mulţi dintre noi ne-am unit cu Votka, Nokia şi Facebook. Votka pentru că e cea mai bună modalitate de a-ţi găsi noi prieteni, Nokia pentru că e marca cu singurele telefoane care rezistă zborurilor de la etajul 2 atunci când afli că el o iubeşte şi pe ea, iar Facebook pentru că e cea mai rapidă metodă de a ,,da un telefon”; e gratis, rapid, poţi să dai veste în ţară şi poţi să afli secrete nedezvăluite.

 

Vroiam să ştiu dacă îmi va fi dor de ai mei, însă da, e prima oară când aş fi vrut să fiu acasă de Paşti. Pentru că e locul  în care mă încarc cu energie, e locul în care nu se supără nimeni că am lăsat lumina prea mult aprinsă sau că am stat prea mult la baie. E locul în care pot să mănânc prăjiturile mamei şi pot să stau la poveşti cu bunicul.

Luni a început Semana Acadέmica iar pe 7 Aprilie începe Gear up Festival. O săptămână plină de evenimente, plină de Tunas, petreceri şi multă muncă, o săptămână în care toate planurile îţi sunt date peste cap.

Mă tot întreb dacă sunt fericită. Dacă sunt în locul potrivit la timpul potrivit. Indiferent de răspuns, sunt într-un loc din care cu siguranţă voi deprinde multe învăţături. Am povestit ieri cu Loco despre vieţile noastre. Despre visele pe care vrem să le atingem, despre scopul pe care îl avem. El vrea să devină arhitect. Vrea să proiecteze case, vrea să construiască oraşe, vrea să zâmbească după fiecare noapte nedormită, ştiind că nimic nu este în zadar. Eu vreau să lucrez în publicitate. Vreau să fiu creativă, vreau ca ideile mele să aibă impact. La fel, vreau să mă trezesc după două ore de somn ştiind că fac ceea ce-mi place şi că nu aş putea renunţa la asta niciodată. Şcoala e locul în care preferi să locuieşti, şcoala e experienţa pe care o trăieşti de fiecare dată când îţi asumi un risc, şcoala e modul în care reuşeşti să-ţi atingi visele.

Pentru că fără ea, am fi doar nişte păpuşi conduse de cei care au avut mai mult curaj.