Am călătorit de un milion de ori.

Norii. Nici nu mai pot sa îi număr, pentru că mă îmbrobodesc în valuri. Privesc totul de sus şi de jos, de pe geamul avionului, nu-ţi poţi da seama cum simt asta. Îmi trec un milion de gânduri prin minte, de cele mai multe ori mă gândesc la tine.

2010.Ultimul an. Un an pe care l-am început anevoios pentru că dorinţa de a pleca în cea mai lungă călătorie din viaţa mea începea să mi se instaleze în vene. Parcă mi-aş fi injectat vise.

Februarie. Cu vânt, multă zăpadă, frică, îmbrăţişări prelungi. Atunci am pornit într-o călatorie care nu avea nici un capăt, o călătorie pe care nu aş fi putut să o planific în detaliu, într-un loc căruia abia puteam să îi pronunţ numele.  Palmieri. Am dat nas în nas cu ei pentru prima dată. Pe drumul spre Covilha, am încercat să nu aţipesc şi vroiam să înghit Portugalia dintr-o primă călătorie cu autocarul. Era o vreme nebună, însă eram acolo, în locul în care am aşteptat să ajung aproape un an.  Covilha. La început mi s-a părut fascinant, i-am colindat toate străzile încă din prima saptămână. Pe masură ce am locuit acolo mi-am dat seama ce înseamnă Erasmus, care e farmecul oraşului. Nu am trăit într-o atmosferă urbană şi deşi îmi doream multă agitaţie ca sa nu pot să respir, acolo am avut parte probabil de cei mai frumoşi oameni din viaţa mea, acolo am pus prima dată mâna pe un volan, acolo am văzut 12 răsărituri în 14 zile, acolo am urcat cele mai multe scări.  Niciodată nu voi putea spune ce înseamnă acel loc pentru mine.

Vara. Cu ploi si soare şi multe reîntâlniri. Deşi iniţial am zis că nu vreau să văd pe nimeni, faptul că m-am întâlnit cu toţi oamenii pe care nu îi văzusem de luni m-a făcut să trec mai uşor peste depresia ,,post erasmus”. Sincer, e imposibil să nu ţi se facă dor din 5 in 5 minute de câte cineva, pentru că acolo nu am avut niciodată timp să mă plictisesc. Acolo timpul parcă avea răbdare cu oamenii şi te lasă să te lăfăi în minutele sale oricât. Dar i-a ajuns. S-a supărat pe noi şi ne-a trimis pe toţi acasă, printre îmbrăţişări şi plânsete. În iulie.

Octombrie. Una dintre cele mai agitate luni din viaţa mea. Esn Iasi. Acasă, Porto,  acasă, Porto. Multe drumuri, multe zboruri cu avionul, multă panică de toate felurile. Sentimente pe care nu le-am mai încercat niciodată.  Ne-au despărţit patru ore. Octombrie.  Luna în care am decis că e cazul să mă bucur de libertatea pe care mi-am ales-o.

Noiembrie- cea mai frumoasă păcăleală de ziua mea.

Decembrie. Mult Crăciun portughez, multă Covilha, dezamagiri, bucurii, aer de munte, zăpadă prietenele mele, oameni noi. Eu aproape că nu am prietene.  Am reinceput să mă bucur de cafeaua cu ele.

2010. Anul cu cele mai multe evenimente din viaţa mea. Anul în care am văzut oceanul, am colindat o mică bucăţică de Africa, am dormit sub cerul liber în Sahara, am fost internatională, am ajuns la Paris, m-am mutat singură în Porto. Anul în care mi-am demonstrat că nimic nu este imposibil.

Trebuie doar să vreau!


Îţi scriu din momentul 0. Din depărtări. Din momentul în care am un întreg la picioare şi îi adulmec fiecare fâsâit. Plouă. Cu lucruri mărunte, cu evenimente neaşteptate, cu oameni noi. Sentimente, muşcături ale buzei de jos.

Se face că ne mişcăm în reluare. Eu  sunt peste tot şi nicăieri, tu eşti stabil în normalitatea de care te-ai legat de ceva timp. Îţi place să te joci cu cuvintele, eu chicotesc de fiecare dată când mai spui câte ceva. Îmi place să râd cu tine.  Ai o mimică aparte, vrei să mă înveţi şi pe mine cum să fac asta.

TU. Stai ţanţoş în bucătăria ta cea mică, îmi zici să mă dau la o parte. Urăsc să bucătăresc oricum. După ce pui totul la cuptor, mi te pisiceşti în braţe. Urăsc pisiceala. Dar pe tine te las să faci asta. Îmi place când îmi respiri prin piele.

Ai putea spune că vorbesc la fel de frumos despre toată lumea. Nu. De fapt vorbesc, îmi place să spun lucruri frumoase, însă când mă gândesc la ţine, nu pot să zic tot. Pentru că te prinzi de sforile cuvintelor pe care le gândesc. Câteodată îmi citeşti gândurile.  Îmi place să-ţi aud mormăitul de dimineaţă, îmi place să ne bem cafeaua cu geamul deschis, adulmecând soarele dimineţii. Dimineaţa, ai un miros al pielii nebun. Parcă e făcut dintr-o bucată de somn.
Când închid ochii îţi simt respiraţia în ceafă. Te simt cum te incolacesti în jurul meu şi nu mă mai laşi să respir.

Îmi place să ne ţinem de mână prin oraşe nebune şi să te vad cum ai tot timpul grijă de mine. Nu poţi să mă pierzi.
În ultima perioadă mă simt pierdută în depărtări, trăiesc totul de două ori mai repede şi mai intens. Îmi trec un million de sentimente prin venele care îmi călătoresc prin inimă şi creier.

Eşti singurul om de care mi-e dor.