I’ve been thinking about what happened in the past two years in my life and I can only remember great things. No worries, the best people I could have met, awesome parties, inteligent discussions about subjects that sometimes made me think how little I know about cultures. I have just realised that I lived among erasmus people for the last two years, and I think it was the best decision that I could have taken. Why? Because I met great people, funny people, I destroyed the stereotypes that I was convinced of, I showed people how beautiful Romania is and how little they know about us and our country.

One year since I left from the ground of ,,everything is possible”.

ESN Iasi. Also, hard working people, funny people, interested in knowing more and developing something that was so small last year. We grew up together, with people who helped us become more confident, people who gave us energy to become bigger and do greater stuff. I would like to thank to everybody who supported us, make us smile all the time, hug us when we felt weak, sad or just when we needed someone there. I would like to thank to everybody who became our friends, who gave us ideas, who came with us in Transylvania trip or Vama Veche. To everybody who danced with us in Baza, Underground or Hand.  Also, to everybody who worked hard this year so that ESN Iasi would be what it is right now.

Even though after coming back from Portugal I ended up with erasmus people, and I didnt have time to have my post erasmus ,,depression”, I will always be grateful to those who gave me a lessons of life last year, to those who never let me down and to those who always said ,,Ola”  in PAC even though they had no idea who I was. Last year, Portugal reinvented me, as I grew stronger, wiser. I know, everybody got back to their old life, lovers, friends, family, uni, work, but deep down in their heart, I know they will always remember what changed them, what showed them that world is too small and life’s too short to waste it.  Even though we got back in our contry, moved out, and maybe met better people across years, I know I will always miss seeing Enrico talking in English, Ilona’s delays and energy, Emi’s energy and support, Killer’s laugh, the interesting discussions with Loco, Sam’s dance, Patryk’s explanations about photography, the chinese people’s party, William for his support, Diego for his great ideas, Joana for her kindness.

All of you made me have the best erasmus, as my greek friend Chris wished me, and I am sure we will meet again soon, Iasi people, Covi people.  World is too small!

Am călătorit de un milion de ori.

Norii. Nici nu mai pot sa îi număr, pentru că mă îmbrobodesc în valuri. Privesc totul de sus şi de jos, de pe geamul avionului, nu-ţi poţi da seama cum simt asta. Îmi trec un milion de gânduri prin minte, de cele mai multe ori mă gândesc la tine.

2010.Ultimul an. Un an pe care l-am început anevoios pentru că dorinţa de a pleca în cea mai lungă călătorie din viaţa mea începea să mi se instaleze în vene. Parcă mi-aş fi injectat vise.

Februarie. Cu vânt, multă zăpadă, frică, îmbrăţişări prelungi. Atunci am pornit într-o călatorie care nu avea nici un capăt, o călătorie pe care nu aş fi putut să o planific în detaliu, într-un loc căruia abia puteam să îi pronunţ numele.  Palmieri. Am dat nas în nas cu ei pentru prima dată. Pe drumul spre Covilha, am încercat să nu aţipesc şi vroiam să înghit Portugalia dintr-o primă călătorie cu autocarul. Era o vreme nebună, însă eram acolo, în locul în care am aşteptat să ajung aproape un an.  Covilha. La început mi s-a părut fascinant, i-am colindat toate străzile încă din prima saptămână. Pe masură ce am locuit acolo mi-am dat seama ce înseamnă Erasmus, care e farmecul oraşului. Nu am trăit într-o atmosferă urbană şi deşi îmi doream multă agitaţie ca sa nu pot să respir, acolo am avut parte probabil de cei mai frumoşi oameni din viaţa mea, acolo am pus prima dată mâna pe un volan, acolo am văzut 12 răsărituri în 14 zile, acolo am urcat cele mai multe scări.  Niciodată nu voi putea spune ce înseamnă acel loc pentru mine.

Vara. Cu ploi si soare şi multe reîntâlniri. Deşi iniţial am zis că nu vreau să văd pe nimeni, faptul că m-am întâlnit cu toţi oamenii pe care nu îi văzusem de luni m-a făcut să trec mai uşor peste depresia ,,post erasmus”. Sincer, e imposibil să nu ţi se facă dor din 5 in 5 minute de câte cineva, pentru că acolo nu am avut niciodată timp să mă plictisesc. Acolo timpul parcă avea răbdare cu oamenii şi te lasă să te lăfăi în minutele sale oricât. Dar i-a ajuns. S-a supărat pe noi şi ne-a trimis pe toţi acasă, printre îmbrăţişări şi plânsete. În iulie.

Octombrie. Una dintre cele mai agitate luni din viaţa mea. Esn Iasi. Acasă, Porto,  acasă, Porto. Multe drumuri, multe zboruri cu avionul, multă panică de toate felurile. Sentimente pe care nu le-am mai încercat niciodată.  Ne-au despărţit patru ore. Octombrie.  Luna în care am decis că e cazul să mă bucur de libertatea pe care mi-am ales-o.

Noiembrie- cea mai frumoasă păcăleală de ziua mea.

Decembrie. Mult Crăciun portughez, multă Covilha, dezamagiri, bucurii, aer de munte, zăpadă prietenele mele, oameni noi. Eu aproape că nu am prietene.  Am reinceput să mă bucur de cafeaua cu ele.

2010. Anul cu cele mai multe evenimente din viaţa mea. Anul în care am văzut oceanul, am colindat o mică bucăţică de Africa, am dormit sub cerul liber în Sahara, am fost internatională, am ajuns la Paris, m-am mutat singură în Porto. Anul în care mi-am demonstrat că nimic nu este imposibil.

Trebuie doar să vreau!