Noaptea de Înviere.
Ai mei împărtăşesc bucuria credinţelor lor. Eu stau cu capul pe geam ascultând zgomotele perturbatoare ale avionelor care zboară pe deasupra norilor.
Îmi mişc degetele pe tastatură aşa cum nu am făcut-o niciodată. E prima dată când îmi este dor de ai mei. Mi-e dor să stau doar eu cu mama în fiecare ,,prima zi de Paşti”  la 6 dimineaţa, să privim răsăritul din balcon, să mâncăm prăjituri şi apoi să fugim la somn. Mi-e dor să mă trezesc ultima dimineaţa şi să mă spăl cu apa ouălelor roşii. Aici nu sunt ouă roşii. Mi-e dor de pasca cu ciocolată la care visez de cam mult timp.  Mi-e dor să-mi urăsc musafirii.
Aici suntem doar noi, eu, Simi, polonezii şi câte o sticlă de Coca-Cola pentru fiecare. De dimineaţă, nu pot să merg la bunicu’€™ să ciocnim ouă. Nu pot nici măcar să-l ţin la telefon prea mult. Mi-e dor de tata. Nu cred că am stat niciodată împreună.  Aş vrea să fie şi Geo aici. Să-mi aducă iar cărţi şi să povestim ca întotdeauna după o perioadă lungă fără impact vizual.
Mi-e dor de el. Să-mi aducă cafea cu mult zahăr şi să mă sufoce dimineaţa cu somn.

Bolesc. Mai bine zis de aproape dou săptămâni am gâtu îngramadit de amigdale neinjectate cu antibiotice. Cred că am început să vad frigul cu alţi ochi acum. Imi trece prin oase cu neruşinare, şi-l simt aşa cum nu mi-aş fi dorit niciodată .

Mi-e frică de îngheţ. Mi-e frică de toată răceala aia pe care pot s-o simt şi pe care cu greu reuşesc să o mai dezlipesc de corpul meu morocanos. Mi-e frică că voi ramâne singură.

Am ajuns să mă cert cu viruşii din corpul meu. Îi simt cum îmi pătrund în fiecare celulă şi joacă ping pong pe ficatul meu. Plămânii îmi joacă feste şi-mi trimit tuse prin avion. Coloana mea vertebrală ar vrea să alerge pe câmp.

Urăsc ceaiul de dimineaţă, de la amiază sau de seara. Urăsc ceaiul dintre mese. Îmi place Cola în schimb, şi nu cred că aş putea renunţa la ea. Urăsc fulgii ăia de nea pentru că mi se topesc pe nasul tot timpul îngheţat.

Mi-e dor de căldura aia care mă toropeşte, mi-e dor de sentimentul ăla pe care ţi-l dă aeroportul. E libertate în sânge şi cred că în acel moment eşti mândru de toate lucrurile pe care le-ai facut până atunci. Am început să număr zilele şi am o nerăbdare din aia pe care nu cred că am trăit-o niciodată. Aştept luna februarie.

Vreau să vină vara…

21_08_2009_0378336001250880571_aimeelikestotakepics

Cred ca despre asta imi este cel mai greu sa scriu. Si nu cred ca o sa reusesc vreodata sa adun toate cuvintele pentru a scrie ceva perfect. Intreg. Pentru ca sunt atat de multe sentimente in momentele cheie ale vietii mele, incat oricat de mult as descrie, n-ar avea nici un capat. O vad in fiecare zi in toate literele pe care le tastez. Imi povesteste despre dorul nebun pe care il are si despre dorul pe care il duce.

Ne este dor de mama. De ceva vreme incoace toti ne ingramadim in cerinte exorbitante.

L este in primul an. De fiecare data cand ne intalnim, imi povesteste cu stupoare despre oamenii pe care ii are in jur, si despre tristetile care o incearca de fiecare data cand ajunge in camin. Vrea acasa, acolo unde ea, mama, oricat de cicalitoare sau morocanoasa ar fi ,  o asteapta la masa. Cu bratele deschise.

D ii spune mamei sale Margareta. Imi imaginez o bunica durdulie, care in tineretile sale a fost una dintre cele mai frumoase femei. O femeie simpla, care ne trimite prajituri bune la fiecare sfarsit de saptamana. Dar nu e bunica. Si nici nu e durdulie. E una dintre cele mai tinere femei de varsta  mijlocie pe care le cunosc.

Eu. Nu de foarte multi ani, mama a devenit cea mai buna prietena a mea. N-o sa spun ca are toate toate calitatile alea pe care ti le-ai dori de la o mama, ca e cea mai moderna, cea mai indrazneata, cea mai dilie. Pentru ca ar fi inutil. Ea e intotdeauna mai mult de’atat. A stiut sa treaca peste incapatanarea mea si sa ma indrepte spre locuri drepte, lipsite de incurcaturi inutile. Si nu e necesar sa zic ca probabil, e cea mai importanta persoana din viata mea. Pentru ca de la ea am invatat cele mai multe lucrurile pe care le stiu. Pentru ca datorita ei sunt Eu.

Geo. Am un sentiment de ,,don’t wanna see”, de fiecare data cand imi aduc aminte de tristetea prin care trece. N-as putea sa inteleg. Incerc doar sa o incurajez. Ea, mama ei, isi intinde aripile ingeresti peste micuta ei copila. Probabil ca moare de ras de fiecare data cand Geo incurca itele. O pazeste de’acolo de sus, din inaltul cerului. Poate ca ea e cel mai sus. Am parte de o panica ingrozitoare cand ma gandesc la august, luna in care au cazut saci cu nisip de nicaieri. O luna inecacioasa, o luna in care Geo a ramas singura. O luna in care mi-am dat seama poate, cat de mult inseamna anumiti oameni pentru mine. Iar eu, stau si fumez din tigara mea interminabila intr-un fotoliu insensibil. Mi-ar placea sa fac ceva, insa nu pot. Am mainile legate. As vrea poate sa fiu mai aproape, sa nu ne mai desparta opt sute de kilometri. Sa pot s-o chem la cafea intr-un balcon plin de soare de toamna…

Mi-ar placea sa fiu Zana Maseluta pentru ea.

Ma intreb daca ar fi sa alegi un singur lucru, dintre toate lucrurile pe care le ai la indemana, ce ai alege. Eu as alege-o pe ea,pe mama, pentru ca are aceeasi ochi verzi ca si mine.

 

tumblr_kp9z24mEpz1qzrvo0o1_500Mi-e dor sa iesim la cafea. Tu de o parte a orasului, eu de cealalta parte. Mi-ar placea sa simti cum tremur cand te apropiii de mine. Sa te vad cum scoti fum iar si iar  pe narile-ti uscate deja. Sa privesc indeaproape cum iti misti buzele de fiecare data cand spui ceva, fara sa fac insa nici un gest. Sa astept poate doar sa-mi creasca pulsul si sa tremur cand te vad. Sa am un zambet de’ala nebun. De fericire.

Mi-e dor de vara. Mi-e un dor de apa aia sarata care-ti usuca pielea pana la cea din urma celula inviorata de soare, mi-e dor de caldura aia nebuna care-ti trece si prin umbrela parjolita de trecerea timpului, mi-e dor de tine si poate de mine. Mi-e dor sa ma iei de mana si sa-mi amintesti ca nu trebuie sa-mi fie frica. Mi-as dori sa ma strangi in brate si sa-mi soptesti la ureche. Stii ca n-am nici o indoiala. Pot sa ma duci in parc sa ma dau in leagan? N-am doruri nebune, doar o frica de infinit.

Ma mananca pielea de la atata iarna. De la frigul care-mi trece prin bluza falfainda pe celulele mele inca bronzate. Cand simt apa curgand pe pielea-mi uneori frumos mirositoate, vreau sa mananc ciocolata. Imi trebuie mult dulce, sa nu mai simt goluri.

Ma asez in fotoliul ala flexibil, inchid ochii si stau cu o cafea in mana. Astept trecerea timpului.

Ma preling. Sunt moody in ultima perioada. Am chef sa citesc mai mult, vreau sa am parte de zile din alea cand pot sa stau in casa de dimineata pana seara, cu vizite nocturne poate. Sa umblu de nebuna pe strazile orasului. Acum sunt inghetate deja. Nici cainii nu mai hoinaresc bezmetici de dor. Mi-e dor sa ma incui in casa si sa nu mai ies din casa. Sa nu primesc nici un telefon important si sa pot sa stau linistita la o tigara in timp ce-mi desenez unghiile. Mi-e dor de zilele alea in care nu ma trezesc morocanoasa., dar cu dor de duca. Zilele alea in care-mi fac bagajul in cele 5 minute ramase si plec la gara. Imi cumpar bilet si fug. Mi-e dor sa am timp de mine, si apoi sa-mi umplu mintea-mi tampita cu idei despre tine. Fara nici o importanta in cele din urma.

Am chef sa scriu mult, sa fiu responsabila. Vreau sa iesim la cafea.

Vreau. Si ti-e frica.

90Se pare ca toata lumea se  simte cam singura in ultima perioada. Toata lumea are nevoie de o reconstructie a propriei personalitati, de un inceput care sa-l restructureze pe vechiul ,,eu”. Calatoriile din vara asta  m-au facut sa imi dau seama cat de singura sunt si cat de ineficienta in concordanta cu planurile pe care mi le facusem. Zambesc totusi, indragostita de vreme si de iubirea care imi da tarcoale.

Ov spune ca nu mai este ,,nimicspecial” si probabil ca si el are nevoie macar de un moment de reculegere a ideilor care i-au fost frumos desenat in liceu.

Betty a plecat si ea cu gandurile sale impachetate bine. Vrea sa locuiasca singura in garsoniera ei si sa nu mai depinda de nimeni.

S se  muta peste cateva zile in Olanda. Cand am avut nevoie de cineva, ea a fost singura care mi-a redat increderea in mine. Stiu ca va reusi sa treaca peste perioada ,,imi este dor” si ,, nu o sa pot sa fac asta”. O sa merg la ea si-o sa vina la mine. O sa fiu acolo cand o sa aiba nevoie de mine. O sa mergem in Porto si in Amsterdam.

Ultimul an mi-a furat  aproape tot ce iubeam mai mult. Fericirea care mi-a calatorit prin oase de’a lungul a patru ani. Primul an de facultate m-a schimbat si mi-a dat multe lectii. De viata. Si nu  stiu daca acum pot spune ca apreciez mai mult ce am insa cu siguranta pot sa lupt pentru mai mult. Anul asta nu mi-a pasat de note.  Nu cred ca am invatat care imi sunt limitele, poate pentru ca inca nu am ajuns la ele. Unde e punctul maxim de intersectare a puterilor a dorintelor si a realitatii, nici asta nu pot sa spun.

Stiu doar ca de cele mai multe ori mi-e bine, desi sunt incapatanata si nu vreau sa recunosc asta. Sunt totusi oameni care ma iubesc pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce vreau sa devin sau pentru ceea ce am fost. Cred ca uneori nu mai este nevoie de nimeni care sa te impinga de la spate. Pentru ca tu esti singurul care poate lua cele mai bune decizii pentru tine.