Frogu se plimba

Iar daca totul e mult prea rapid, ce? Am ajuns sa cred ca nu rapiditatea cu care se desfasoara lucrurile e cea care conteaza cea mai mult, asa ca ar trebui sa ne simtim impinsi la limita de a  dam vina pe altceva. Imi urasc creierul cand inima i-o ia inainte. Imi dezasamblez sentimentele si oasele in piese de puzzle. Ploaia ma va curata de necuratenie.

Amintirile care mi se preumbla in cap, incep sa devina incet incet simple momente de zambete. Moment de zambet. Aminitirea-mi e verde.E cruda. E fragila. Eu sunt fragila. Iar daca naivitatea de care dau dovada nu e cea mai inteligenta metoda de a-mi masca sentimentele, atunci soarele ma va imbraca in haine de raze.

1 mai la mare nu va veni, desi intotdeauna mi-am dorit sa ajung acolo. In mai. Vor fi in schimb ei acolo, sarutand pe altcineva. Resemnarea nu e totusi cea mai buna solutie. Autovictimizarea nici atat.

Poate culorile par a fi mai culori daca sunt vazute din perspectiva unei ei. Altei ei.

Potential:

Rapiditatea nu se masoara in tramvai. Nici in cumparaturi. Nici in cataloage glossy sau in papuci. Haine sau calatorii. Rapiditatea nu e atunci cand nu simti, uiti sau  te ingrozesti la vederea primului rid. Rapiditatea nu e atunci cand nu traiesti, nu valorifici sau curtezi.

Imi imaginez ,,rapidul” ca pe o modalitate de a-ti  manifesta verosimilitatea si intelepciunea. Dragostea. Fidelitatea. Cuprinsul din tine. Naivitatea din mine. De a demonstra cine esti cu adevarat, pentru ca nu vibratia timpului conteaza cel mai mult, ci felul in care o acaparezi spre a demonstra ca esti. Cu adevarat. Pentru ca atunci voi sti ca ai ramas acolo, incat egoismul din mine nu va mai striga dupa ajutor.

Am ajuns in punctul in care scranciobul din gradina ma va salva. Voi privi soarele si nu-mi va mai fi dor

Recunosc. Imi place sa ma uit la filme. E o forma de a-mi incununa dorinta nebuna de cunoastere. Viata mea nici macar nu seamana cu un film prost in care personajul principal sunt eu.

Iti amintesti acele filme pline de iubire, actiune sau joaca? In acea lume a camerei ascunse, intotdeauna vei gasi pe cineva care-ti va tine o super lunga si siropoasa prelegere despre cum trebuie sa te comporti si despre lucrurile cu adevarat importante in viata. Mi-ar fi placut sa am si eu o mini persoana macar, care sa-mi zica lucruri inteligente despre viata, sa nu fie nevoie sa mai dau cu capul de fiecare data de pragul de sus. Imi pare rau pentru creierul in miniatura pe care il am si pentru speranta pe care mi-o pun in oameni. Viciul meu cel mai mare sunt oamenii. Cred. Nu placerea nebuna de a dormi non stop, nu inghetata sau cumparaturile. Ma duc la piata de vicii atunci cand telenovela pe care o traiesc se transforma intr-un film prost in care nu vreau sa mai regizez nimic. Mi-ar placea sa am si eu o cale spre o lume fantasmagorica, spre metode care mai de care mai sturlubatice. Iar daca optimismul de care dau dovada nu e de ajuns, as vrea gasesc metode de rezolvare a incurcaturilor, sau a momentelor in care simti ca totul se naruie in jurul tau si tu nu poti decat sa stai cu mainile imbratisate si sa te uiti. Personajele din filme ar trebui sa-ti ofere un model, sau sa-ti demonstreze ca pot. Pentru ca si tu poti. Vreau sa am sacul meu de rezolvari a problemelor. Vreau sa pot, iar atunci cand piata de vicii e plina, vreau sa vin eu cu cel mai bun produs.

Ps: thanks to Alessya for the picture

Mi-ar fi placut sa cred ca mica mea obsesie cu si despre ,prietenie” ar fi putut deveni realitate mai devreme sau mai tarziu. Intotdeauna mi-a fost greu sa-mi dau seama cine e si cine nu e. Timpul m-a invatat ca oamenilor le place sa surprinda, si probabil  ,,incompetenta” de care dau dovada cand e vorba de relatii interumane, vine tocmai din aceasta dorinta nemasurata de a schimba ceva. Nici nu stiu ce ma doare mai tare, tradarea sau dezamagirea de dupa. As fi vrut sa cred ca vor fi acolo pentru mine fara sa fiu nevoita sa ma schimb, sau sa ma prefac ca sunt altceva. Desi cliseistica fraza, oamenii care te accepta, sunt oamenii care stiu cine esti si de ce esti cine esti. Sunt oamenii care nu-ti vor cere niciodata sa te schimbi. Vreau sa stiu cine nu te va judeca niciodata pentru increderea prosteasca pe care o acorzi evenimentelor.

Nu stiu baietii cum sunt, insa din punctul de vedere al unei fete, unele chestii conteaza. Fetele gasesc  sursa de inspiratie in orice. Placerea unui  baiat de a barfi cu prietenul lui, nu va fi niciodata mai mare decat a unei fete. Cumparaturile nu sunt la fel de incitante daca nu o ai pe ea alaturi, iar serile deprima(n)te n-o sa fie  mai vesele daca nu stati pe balcon la o cafea. Apus de soare. Fetele mi-au daruit totul. De la sfaturi, plansete in nopti nedormite, pana la  zambete, chitcaieli, bilete in ora de franceza, rasete pe sub banca, serii de mim duminica in parc, popcorn , chips, haine imprumutate, lipstick, carti, rasarit la mare, discutii interminabile pe mess, de peste hotare, cadouri la sfarsit de vara, bronz, imbratisari si iluzii. Iluzii iluzorii. Momente pe care nu le regret insa de care-mi va fi intotdeauna dor. Si-as vrea sa stiu unde am gresit, ca sa ma pot corecta pe viitor.

Daca prieteniile intre genuri diferite se intampla sa fie adevarate, imi place sa cred ca e verosimil ceea ce se intampla. Dintr-o pura coincidenta probabil, am incredere mai mare in baieti decat in fete. Poate pentru ca ei  sunt sigura ca o sa ma traga de maneca cand o sa iau decizii prostesti. Ea va gandi ca o fata. Ca o fata gandesti si tu. Barfele cu baietii sunt incitante. Sunt o adepta a acestui tip de ,,destainuire”. In acest fel,  am invatat multe detalii masculine gandite, pe care nu le-as fi putut dobandi altfel.

Probabil in urma unor intamplari frustrante , prieteniile dintre ,,ex-es” nu (prea) functioneaza, cel putin in perioada imediat dupa. Nu-ti face placere sa cunosti toate detaliile care-i fac viata siropoasa. Desi imi plac picanteriile, nu vreau sa stiu de ce m-a parasit sau de ce-i plac mai mult unele femei decat altele. Sunt autista. Noi fetele, cel putin, ne dorim sa pastram o anumita aura a unei bune relatii cu acel el. Momentele in care nu te mai considera decat o amica sunt negresit printre  acele momente in care iti doresti sa-ti fi auzit prostiile dinainte, pentru ca mai apoi sa nu le mai repeti interpretativ. Pline de subtilitati.

Prieteniile virtuale au devenit prietenii reale in cadrul socializarii in retea. Eu cred ca functioneaza, si-mi place sa-i cunosc in prima instanta, purtand acest val al iluzionismului. Pentru ca  lumea virtuala in care va intalniti poate fi considerata o forma de magie. Credibila in cele din urma. Concreta. Singura in care am reusit sa am incredere, mi-a povestit despre drumurile cu trenul, despre iubire, mi-a fost alaturi cand mi-a fost mai greu, mi-a trimis baloane de sapun din tragicul situatiei ei. M-a cules de la gara. Mi-a demonstrat ca exista si ca poate fi.

Geniile nu exista. Am aflat si asta

Ps: thanks Athe.

La multi ani domnisoarei S

Stie ca-i multumesc si stie ce-i doresc.

Stie ca nu-mi place sa ma repet.

Vreau sa stie ca sunt aici.

Zambeste azi micuta capcauna,pentru ca meriti!!

Un colt de dor. Un colt de cer. Parfum din creierul lui sturlubatic.  Imi imaginez cum as putea sa fac asta. Ar trebui sa-i dezinstalez oasele, bucata cu bucata. Sa il topesc intr-un cazan de dragoste vibranta. Sa-i sorb buzele si sa-i privesc ochii patrunzatori. Zile in care il am langa mine, ma tine in brate, iar seara ma trezesc mirosind a el. Acel el. Indragosteala nebuna de primavara. Soare. Revine greu. Nebunie necontrolabila. Crush.

As vrea sa imi picteze rochite de primavara si sa imi cante la chitara sub tei. La umbra copacilor infloriti. Buze rosii, buze visinii, buze uscate. Hainute dragute, fuste haihui, papuci usori.

Sa-mi spuna  povesti cu printi si printese. Sa ma iubeasca in sfarsit. Sa nu ma gandesc de doua ori daca e bine ce fac sau nu. Sa-l am si sa ma aiba.

As vrea sa ma tina la nesfasit de mana.  Sa ma simt in siguranta. Sa mergem la mare cu trenul, opt ore. As vrea sa am posibilitatea sa aleg. Minuni. Sa ne bronzam, sa ne cremuim, sa ne parjolim, sa ne hilizim, sa zbieram. Sa-mi cante, sa-i cant, sa dansam. Sa dormim.

Vreau sa umblam tehui prin orasul care ne asimileaza si ne integreaza in neat, doar pentru ca suntem doi. Vreau sa respir aer poluat. In zorii zilei. Vreau sa revad rasaritul de primavara, in parc. Pe camp. Vreau sa-mi aduca flori in borcanul cu apa calda de pe geam. Clocita. Sa miroase bine, si sa nu-mi pese.

Vreau sa am portie de legume pe masa in fiecare zi. Portocale in special. Vreau sa fie vara, si sa nu ma indoiesc ca marea nu mai e acolo.

Vreau  sa fie o dimineata draguta.

Il vad batand din palme in ziua doi. Muzica de fundal, copac cu flori, maini imperecheate. Omul de langa mine e hazliu. Ne stim de ceva timp, si e desuchiat in felul lui. Imi priveste buzele devorator.  Ma imbratiseaza calduros, si’apoi ma saruta pe furis. Ii simt caldura buzelor, vibratia din corp. Orasul e de partea mea. Ruleaza. Imi simt inima cum pompeaza sange de doua ori mai repede.

Hormoni de primavara.

Ma protejeaza cu un zambet jucaus, cu un dans nebunatic, cu geanta intr-o parte. Ma simt in siguranta. In sfarsit. Impartim ciocolata. Imi multumeste. E ciocolatiu de dulce.

Daca  n-as cupla idilele, i-as darui inima. Cu tot cu ambalaj. Daca le cuplez, imi dau seama de importanta ipocriziei de care pot sa dau dovada. Imi fac rau singura. Ma simt topita in fata  mirosului ametitor de copaci infloriti, de parc, de el. Ma tine strans de mana si-mi vine sa dansez. E ca si cum timpul nu-mi joaca feste.

Imi vreau creierul zvapaiat inapoi, fara idile fara un final fericit, fara cafea de la Mac, fara sarutari intrerupte de frig.

Nici eu nu vreau sa stiu ce simt.

E primavara.