Picture 520M-am decis in cateva ore sa plec iarasi la mare. Acum sunt mai prajita ca oricand. Mi se vad doar pupilele albe si dintii. Cand am luat trenul spre mare, am zis ca plecam in deriva. Nimeni nu stia incotro ne indreptam. Doar ca vom dormi in cort. La insistentele unora sau altora,am ajuns iarasi in Vama, dupa ce am testat apa din Costinesti care era impanzita de alge si care nu avea tocmai un miros la care un nas normal ar fi putut rezista tentatiei. Eu una am refuzat sa mai stau acolo.

In Vama apa era atat de curata, incat pana si fetele s-au dovedit a fi placut surprinse. In locul despre care se spune ca totul e murdar. Acolo unde si sufletul ti se murdareste. Acolo unde picioarele te tin treaz pana la  rasarit si apoi toata ziua dupa. Locul e la fel ca atunci cand am plecat ultima oara. Nici mai multi nici mai putini oameni, acelasi soare, acelasi nisip. Am reusit sa dorm 6 ore in 4 zile, ceea ce a fost o adevarata performanta pentru mine. Cel mai amuzant a fost sa le  gasesc pe fete imprastiate fiecare incotro, dormind cu capul  pe masa. Sincronizate. Duminica seara le-am gasit la un foc de tabara, cu un tip din Valcea caruia nu ii mai tacea gura si care spunea tot timpul ,,Da, prietenul meu doarme “ si ca fetele care stau pe izoprenul lui isi fac poze  cu care se dau mari pe haifaiv. Ne-a mai povestit despre familistii de vama care vin din Eforie si despre cei care  dorm dusi toata noaptea pentru a se trezi dimineata la rasarit. Cu o noapte inainte am identificat-o pe Helen dupa sacul ei de dormit. Verde. Pe un pat fara saltea.

In rest, am dormit cu burta la soare, si mi-am bagat bronzul in piele.Puternic.  Am avut momente in care mi-am dorit sa nu mai fiu singura. Momente in care mi-am dorit ca marea sa ma curete de mirosul singuratatii. As fi vrut sa am buze peste buzele mele si sa ma stranga in brate. M-am hotarat sa nu mai stau dupa oameni morocanosi, obositi, dupa oameni care nu au timp de mine. Imi pare rau sa zic asta, dar am nevoie de atentie, dar nu de o atentie egoista.  Mi-e dor sa ma alinte, sa ma sarute de noapte buna si sa vada rasaritul cu mine pe’un pat udat de nisipul marii. Mi-e dor sa ma asculte cand am nevoie si sa ma stranga strans strans in brate. Pentru ca ma simt protejata si mica mica, ca o buburuza.

Tot in vama l-am cunoscut si pe Andi, omul pe care trebuia sa il intalnesc cu ceva timp  in urma. A  fost scurt si concis. Si rece.Si m-am cutremurat un pic. Recunosc.

Cred ca a fost una dintre cele mai neplanificate si dragute vacante pe care le-am avut vreodata. Am facut aproape tot ce mi-a poftit inima, mai putin partea cu cerceii Am ras cu gura pana la urechi, asa cum nu am mai facut-o de mult. M-am hilizit cand motaiam toti prin gara si in tren. Trenul de Costinesti are intotdeauna intarziere.Mi-am dat seama iarasi ca lumea e mica.

M-am intors acasa dupa un drum pe care l-am dormit aproape tot. Fara vise si remuscari.

A fost una dintre cele mai lungi vacante. Cu mult timp petrecut pe drumuri, cu multe iluzii, idealuri,  trenuri, imbratisari rupte de trecerea timpului. Voi avea nevoie probabil de ceva timp de refacere, insa imi revin. Acum  ma uit la poze si zambesc.

Mrrrrrrrrrrrrr

Advertisements


 

Anul trecut. In iunie asteptam nerabdatoare bacul, Erau zile nebunatice, pline de stres si  caldura. Toropeala ne dadea bataie de cap tuturor, insa totul era mai frumos cand eram impreuna.

Duminica era ziua in care ne intalneam la mine. Cafea, fum de tigara, cipsuri, haine imprastiate, mult zgomot. Duminica era ziua in care mergeam in parc, ziua in care ajungeam pe banca de langa statuie unde ajungeam sa ne topim ofurile in castroane de ceramica, si unde jocul de mim era principala noastra ocupatie. Cred ca sentimentele ajung uneori sa se condenseze si devin turturi. Sau jeleuri colorate pe care ai putea sa le atarni pe perete in pungi de plastic. Anul trecut nu am invatat decat sa daruiesc tot ce am mai buni oamenilor la care tin. Fara sa-mi para rau ca am facut compromisuri, sau ca timpul petrecut cu ele poate ar fi fost mult mai productiv utilizat altfel. Anul trecut stiam ca le am pe ele. Acolo. Bac-ul a fost unul dintre cele mai intrigante, melancolice si pline de stres momente din viata noastra impreuna. Pentru ca am trait totul de sase ori mai intens.

bravenessDaca ma intreaba cineva daca mi-e dor, o sa zic ,,nu” . Desi in adancul sufletului stiu ca asta imi lipseste cel mai mult. Voi zice nu, pentru ca imi intind aripile pretentiilor, si-mi dau seama ca desi poate nu ma incadrez in anumite standarde de perfectiune, vreau mai mult. Sunt uneori prea naiva in esenta si-mi doresc prea intens unele lucruri aparent realizabile. Mi-e dor de bancurile si de accentul pur englezesc al Zanei,de rasul colorat al linistitei M, de sfaturile si barfele fetei cu oaia, de Bulina, care aparea cand te asteptai mai putin, si de fata cu vaca, care primea ciocolata incontinuu de la un anonim pe care deja nu il mai suporta si pentru care  intotdeauna am fost ,,Naichi,Naichi”.

Anul trecut a fost anul in care mi-am permis sa chiulesc pentru prima oara in viata, fara sa-mi para rau. Pentru ca fata cu vaca ( O ) mi-a transmis in baloane de sapun ,,miserupism”. Asa il numea ea.

Banchetul a fost colorat. Cel putin. Plin de zambete, plansete, imbratisari prelungi. M-am incapatanat si atunci sa cred ca e sfarsitul. Si chiar daca nu am plans la banchet, ele stiau ca le iubesc. Pentru ca ( O ) a scris mai apoi despre relatie, despre noi fetele. Si m-a facut sa plang.

Cred ca e momentul in care pot sa raspund promt, sa intorc spatele si sa plec. Pentru ca nu cred ca e cineva care sa-si fi dorit ca toate lucrurile astea,  aparent nemuritoare, sa continue. Sa ma intalnesc in fiecare zi cu ele la cafea, sa le oblig  sa manance in ora de chiul, sa le repet inconstient faptul ca tutunul ma omoara sau sa pierdem vremea prin orasul obosit de trecerea anilor si de caldura care ne topea dorintele.

Cred ca mi-e dor de banca de pietre din fata liceului, in ziua in care am aruncat 4 ani la cosul de gunoi.

Desi am conceput in timp diverse scuze pentru acesti mini oameni nemuritori care pentru mine au insemnat mai mult decat papusile mele Barbie, a doua vara imi aduce mult timp imprejmuit de libertatea de a alege. Imi miroase incontinuu in camera a ,,anul trecut” si a poze aruncate in sertar. Pentru ca reconcilierea e imposibila. Pentru ca ne-am schimbat si pentru ca uneori nici noi nu mai stim cine suntem.

 

Ele nu pot sa afle asta.