Am revenit acasă, după multe zile plimbate pe străzile Europei. Barcelona şi Paris, două dintre oraşele pe care mi-am dorit intodeauna să le vizitez.

Barcelona e unul dintre oraşele care te umplu de viaţă. E cel mai energic oraş pe car l-am văzut. Are oameni frumoşi, drăguţi, are blocuri incredibile, case frumos desenate în culoarea soarelui mediteranean. Barcelona are Sagrada Familia şi nisipul Mării Mediterane. Am ajuns la mare pentru prima data anul ăsta,  de fapt e pentru prima oară când am simţit nisipul sub picioare în martie, un nisip cald ca după o zi toridă de vară. Marea m-a încântat nespus, mai ales că sunt dependentă total de ea.  În fiecare seară, fântâna magică are program artistic.  L-am privit parcă înnebuniţi de culorile care răbufneau din apa care ţâşnea din toate cercurile.  Duminică, ne-am întâlnit cu suporterii  Barcelonei, care se înghesuiau să-şi cumpere bilet la meci.  Stadionul e absolut uriaş.  Ador oraşele mari, vivace, aerisite.  Barca, aşa cum i se mai spune, e unul dintre acele oraşe, un oraş în care totul e pe fugă, însă e liniştit în felul lui,  e un oraş deschis, cu străzi largi, în care simţi că ai prins în pumn toată libertatea din lume, e un oraş verde, atât de verde încât n-ai avea timp să te sufoci.

Un zbor.

Paris. Încă de când am ajuns, Parisul mi-a transmis mulţi fluturi în stomac, unul dintre motive fiind şi faptul că înglobează atât de multe mituri,  încât ai senzaţia că nu vei ajunge niciodată să le cunoşti pe toate.  Mi-a adus aminte totodată de Bucureşti, de construcţia înghesuită a străzilor, de Arcul de Triumf, de griul blocurilor care îţi dau un aer nostalgic.  În Paris e clar mama modei.  E oraşul în care am văzut cei mai eleganţi bărbaţi, e oraşul în care chiar şi cele mai urâte femei sunt frumoase, pentru că acolo moda înfloreşte continuu indiferent de anotimp.  În două zile, am reuşit să văd tot ce era mai important.  Un pic de Louvre, Turnul Eiffel( care mi-a dat nişte emoţii îngrozitoare, nişte fluturi în stomac pe care nu cred că îi voi retrăi prea curând), Champs  Elysée( unde m-am bucurat de priveliştea minunată, de aglomeraţie şi de apusul care scălda oraşul într-o mare de lumină portocalie), Arc de Triomphe, Moulin Rouge şi Nôtre Dame.  Franţa mi-a transmis în sfârşit sentimentul pe care profesoara de limba franceză şi-a dorit întotdeauna să ni-l insufle.  M-am bucurat de podurile de deasupra Senei, de metrourile franceze care mi-au transmis clar un sentiment de nesiguranţa pentru că sunt vechi, triste şi pline de oameni care te privesc suspicios, m-am bucurat de soarele francez, de cafenele şi de străduţele care te făceau să te simţi foarte urban şi chic.

În afară de nebunia micii mele excursii, cel mai frumos mi s-a părut faptul că există o adevărată industrie a artei şi a filmului.

I loved that.

Ştiu. Cerul este albastru. Mi-a spus marea.

Portugalia mă plimbă prin colţurile sale. Mi-ar fi plăcut să-i reîntâlnesc pe oamenii ăia zburdalnici din viaţa mea, acum în vacanţă. Vacanţa ne-ar fi obligat să ne colindăm simţurile, ne-ar fi obligat să ne pierdem timpul prin cafenele, până târziu în noapte, ne-ar fi pus să spunem poveşti până la răsărit. Mi-e dor de el. De acel el care mă strânge în braţe până îmi taie răsuflarea, de acel el care ştie să-mi simtă căldura pielii, de el cel care mă sărută cu multă dragoste. De acel el căruia nu îi este frică să mă ţină de mână.

Am vizitat Lisabona în weekend. Un oraş plin de viaţă, un oraş călduros, aerisit, un oraş plin de fado şi oameni zâmbitori. Mi-a schimbat părerea despre Portugalia cea cu oraşe încărcate, cu aer îmbâcsit de praful care nu se lasă spălat de ploaia ce iese la plimbare de zece ori pe zi, de Portugalia cea aglomerată sau prea tristă. Lisabona mi-a reînviat energia de care aveam atât de multă nevoie. Anul trecut în martie Domnul Primăvară m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Paris cu el. Mi s-a făcu frică, mi se părea că Parisul e tot ce mi-aş putea dori. Ever. După un an am ajuns în sfârşit la Paris. Un oraş puţin cam gri după toate miturile pe care le auzisem, însă un oraş care îţi transmite un aer foarte chic, un aer care scoate tot ce-i mai frumos din tine. Asta cred că mi-a plăcut cel mai mult. Barcelona, în schimb, e oraşul care şi-a colorat balcoanele cu lumina soarelui mediteranean. Barcelona e oraşul cu mare, e oraşul cu străzi aerisite, e oraşul cu Sagrada Familiga. N-am reuşit să-i simt cu adevărat întreaga putere, însă sunt fericită că am furat puţină libertate din acest oraş. O liberate din aia pe care poţi să o ţii în suflet, fără să-ţi piară entuziasmul, o libertate care te face să iubeşti tot ce te înconjoară, un sentiment care te îndeamnă să îţi urmezi visele.

Sunt prea seacă în cuvinte. Vreau pur şi simplu să-l văd, să ne privim ochii verzi plini de dorinţe arzătoare. Vreau să ne plimbăm pe străzile nebântuite de oameni trişti, să vorbim despre Occidentul care îţi acaparează toate simţurile, despre chimie, politică sau publicitate. Vreau să vorbim despre cărţi citite şi despre idei fantastice. Vreau să fie umărul pe care să plâng pentru că sunt obosită, vreau să mă sărute dimineaţa când am ochii injectaţi de somn.

Aş vrea să-mi zâmbească din raza soarelui oceanic.