2010 | Frogu se plimba

Şi uite aşa am ajuns şi la finalul primei săptămâni de Covilha, iar pentru mine a fost o săptămână plină de evenimente.

Covilha e la 300 de kilometri de Lisabona. Nu e cel mai interesant loc în care ai putea să mergi( asta pentru că mult prea liniştit pentru gustul meu), însă e o combinaţie de Sighişoara şiBraşov, ceea ce înseamnă enorm pentru mine. Nu mi-aş putea dori altceva. Stăm la munte. Oraşul e plin de străzi pavate şi pante îngrozitor de înclinate. O mie de bifurcaţii şi un centru comercial la ieşirea din oraş. Magazinele se închid la ora prânzului şi puţine sunt “aberto para o almoço”. Portugheza e una dintre cele mai drăgălaşe limbi pe care ai putea să le înveţi, însă ne consolăm cu ideea că e mai greu la început. Încă n-am învăţat cum să cerem de mâncare. Vorbim ca muţii.

S-a cam certat vremea cu noi zilele astea, pentru că am stat cu norii deasupra capului mai tot timpul. E frumos să vezi totuşi cum totul se mişcă dintr-o parte în alta, să ai munţii la picioare sau să întrezăreşti în depărtare morile de vânt.

Beira da Interior e facultatea care ne va găzdui în următoarea jumătate de an. E o fostă fabrică, şi totul arată atât de ciudat încât prima dată ai impresia că n-ai ajuns în locul potrivit. Oamenii în schimb, au fost foarte drăguţi cu noi şi ne-au explicat tot ce aveam nevoie. Ne-au arătat clasele, orarul, profesorii, etc. Profesorii au fost înţelegători, însă colegii mei nu sunt tocmai cei mai sociabili oameni de pe pământ. Se aşteaptă să vorbesc portugheza la fel de repede şi bine ca ei, însă nu, încă nu pot să fac asta. Mai nimeni nu ştie engleză.

În schimb, colegii mei din cămin (majoritatea Erasmusi) sunt cei mai primitori oameni pe care ai putea să îi intalesti. Schimb intercultural, schimb de înjurături. E ceva normal.

Polonezii au venit grămadă aici şi-au început să caute câţi mai mulţi străini. Toată lumea vrea să îşi perfecţioneze engleza aici. Pentru că nu îmi reţin numele, le-am promis că-mi lipesc un note peuşă. Să fiu sigură că perpetuăm comunicarea de’aseara.

Am ajuns la concluzia că “ Centro de Alcoólicos Anônimos” nu va avea avea încă un membru, pentru că Simi a hotărât că băutura lor e groaznică.

Ne dorim un viitor mai bun.

Am călătorit de un milion de ori.

Norii. Nici nu mai pot sa îi număr, pentru că mă îmbrobodesc în valuri. Privesc totul de sus şi de jos, de pe geamul avionului, nu-ţi poţi da seama cum simt asta. Îmi trec un milion de gânduri prin minte, de cele mai multe ori mă gândesc la tine.

2010.Ultimul an. Un an pe care l-am început anevoios pentru că dorinţa de a pleca în cea mai lungă călătorie din viaţa mea începea să mi se instaleze în vene. Parcă mi-aş fi injectat vise.

Februarie. Cu vânt, multă zăpadă, frică, îmbrăţişări prelungi. Atunci am pornit într-o călatorie care nu avea nici un capăt, o călătorie pe care nu aş fi putut să o planific în detaliu, într-un loc căruia abia puteam să îi pronunţ numele. Palmieri. Am dat nas în nas cu ei pentru prima dată. Pe drumul spre Covilha, am încercat să nu aţipesc şi vroiam să înghit Portugalia dintr-o primă călătorie cu autocarul. Era o vreme nebună, însă eram acolo, în locul în care am aşteptat să ajung aproape un an. Covilha. La început mi s-a părut fascinant, i-am colindat toate străzile încă din prima saptămână. Pe masură ce am locuit acolo mi-am dat seama ce înseamnă Erasmus, care e farmecul oraşului. Nu am trăit într-o atmosferă urbană şi deşi îmi doream multă agitaţie ca sa nu pot să respir, acolo am avut parte probabil de cei mai frumoşi oameni din viaţa mea, acolo am pus prima dată mâna pe un volan, acolo am văzut 12 răsărituri în 14 zile, acolo am urcat cele mai multe scări. Niciodată nu voi putea spune ce înseamnă acel loc pentru mine.

Vara. Cu ploi si soare şi multe reîntâlniri. Deşi iniţial am zis că nu vreau să văd pe nimeni, faptul că m-am întâlnit cu toţi oamenii pe care nu îi văzusem de luni m-a făcut să trec mai uşor peste depresia ,,post erasmus”. Sincer, e imposibil să nu ţi se facă dor din 5 in 5 minute de câte cineva, pentru că acolo nu am avut niciodată timp să mă plictisesc. Acolo timpul parcă avea răbdare cu oamenii şi te lasă să te lăfăi în minutele sale oricât. Dar i-a ajuns. S-a supărat pe noi şi ne-a trimis pe toţi acasă, printre îmbrăţişări şi plânsete. În iulie.

Octombrie. Una dintre cele mai agitate luni din viaţa mea. Esn Iasi. Acasă, Porto, acasă, Porto. Multe drumuri, multe zboruri cu avionul, multă panică de toate felurile. Sentimente pe care nu le-am mai încercat niciodată. Ne-au despărţit patru ore. Octombrie. Luna în care am decis că e cazul să mă bucur de libertatea pe care mi-am ales-o.

Noiembrie- cea mai frumoasă păcăleală de ziua mea.

Decembrie. Mult Crăciun portughez, multă Covilha, dezamagiri, bucurii, aer de munte, zăpadă prietenele mele, oameni noi. Eu aproape că nu am prietene. Am reinceput să mă bucur de cafeaua cu ele.

2010. Anul cu cele mai multe evenimente din viaţa mea. Anul în care am văzut oceanul, am colindat o mică bucăţică de Africa, am dormit sub cerul liber în Sahara, am fost internatională, am ajuns la Paris, m-am mutat singură în Porto. Anul în care mi-am demonstrat că nimic nu este imposibil.

Trebuie doar să vreau!