Din arhiva.3

N-am avut niciodată nici în clin nici în mânecă cu dragostea.  E pur şi simplu un subiect care nu mă mai pasionează de mult, deşi îmi place când îmi trezeşte furnici în stomac.  Recunosc.

Însă.

În ultima perioadă am întâlnit tot mai mulţi oameni care se trezesc vorbind la miezul nopţii despre iubirile pe care le păstrează în suflet.  Mi se pare drăguţ faptul că nu şi-au uitat sufletele pereche,  însă Erasmus e lumea în care orice e posibil, aşa că nimeni nu refuză nimic.  N-o să încep acum cu teoria chibritului, însă mi se pare incredibil cum această experienţă te transformă în alt om, îţi schimbă sentimentele, ideile, valorile după care îţi ghidai până acum viaţă.  iubire rămasă acasă e doar un element care îţi colorează viaţa când te încui în WC cu laptopul în braţe, sau când nu vii la masă doar să vorbeşti cu ea.

Cred că dragostea, totuşi, nu e un lucru atât de simplu, mai ales când susţii cu tărie că ai inima plină de sentimente.  Nu poţi să înşeli, nu ai voie să te reindragostesti de fostele tale iubiri, nu ai voie să te consideri fidel când nu eşti.

În altă ordine de idei, a ieşit în sfârşit soarele, lucru care mă bucură enorm.  Pot în sfârşit să îmi recapăt energia şi entuziasmul de la început.  Duminică am fost în Guarda, un oraş care arată foarte romanian like,  cu centru vechi,  cofetarii,  catedrale,  un oraş pe atât de nonmountain like pe atât de liniştit.

Mi-am dat seama că mi-e foarte dor de erasmusii din Iaşi, de oamenii aia cu care poţi să petreci zi şi noapte, de oamenii care te ajută în orice condiţie, indiferent de oră, de oamenii care mi-au devenit, în timp, prieteni.

În weekend plecăm la Paris.

 

Din arhiva.2

Sunt puţin nelămurită în ceea ce priveşte trecerea timpului pe’aici.

Plouă de când am ajuns aici.  Am început să ne facem deja planuri pentru anotimpul secetos. Deocamdată,săptămâna trecere fără măcar să îţi poţi da seama dacă se întâmplă ceva cu adevărat intreresant sau nu.

Occidentul e cel mai ciudat loc pe care l-am întâlnit.  Petrecerile încep la ora 2 noaptea, dacă ai noroc, dacă nu la 4.  Miercurea e ziua în care toate lucrurile sunt date peste cap şi nu contează dacă mai ai de învăţat sau nu.  În weekend, lucrurile sunt atât de paşnice, încât ajungi să ai prea mult timp liber. Ploaia mi-a cam încurcat planurile şi am decis să nu mai ies din casă decât în cazuri excepţionale.  Mi se pare că ziua e mult mai lungă când nu plouă însă voi avea oricum foarte mult de citit, aşa că nu am timp să mă plictisesc.  Mulţi au noroc în ceea ce priveşte şcoala, însă eu nu mă număr printre aceia.  Am examene şi sunt tratată ca orice alt student portughez.

Come on, this is Erasmus!  Asta e replica pe care o aud de când am venit. Orice ai face, oricât de plictisit, obosit, flămând ai fi , nu contează, pentru că eşti în Erasmus.  Cei de’€™aici parcă şi-au construit o lume a lor, încă care totul e posibil.  Nimeni nu te judecă pentru ce eşti sau ce nu eşti, toţi îţi sunt prieteni.

Câteodată şcoala rămâne pe ultimul loc.  Asta mi-au spus toţi cei care au venit cu Erasmus în România, însă aici mi se pare că lucrurile ţin mai mult de noroc decât de capacitatea ta de a ţine pasul cu toate evenimentele care se întâmplă.  De ce?  Pentru că unii călătoresc tot timpul şi trec toate examenele pentru că şi-au ales singuri modul de examinare, pe de altă parte alţii muncesc foarte mult iar rezultatele nu sunt tocmai pe măsura aşteptărilor.  Petrecerile şi călătoriile sunt puse aproape întotdeauna pe planul întâi, pentru că trăieşti în lumea Erasmus, de parcă ai fi în Wonderland.  Peste două săptămâni ne-am hotărât să plecăm la Paris.  Oricum nu-i pasă nimănui ce facem, unde mergem când ne intorcem.  Patryk a făcut deja toate calculele, a cumpărat bileţele, a decis ruta.  El e mama omida, el face, el desface, el le ştie pe toate, el e cel care te poate ajută în orice problemă.  Am ajuns la concluzia că dacă îţi faci calculele bugetare bine, bursa îţi ajunge aproape pentru toate călătoriile pe care le-ai planificat.  Oricum, e aproape singura ta şansa de a fi merge oriunde îţi pofteşte inimă, pentru că în momentul în care ţi-ai încheiat şederea în Erasmus, toată viaţa ţi se schimbă.  Revii la vechile tale obiceiuri: şcoală, casă şi eventual ieşiri cu prieten(ul)îi şi va fi mult mai greu să iei decizia unei plecări pe minut.  Obositor.

Aştept momentul când voi vedea Africa.

 

Din arhiva.1

 

Şi uite aşa am ajuns şi la finalul primei săptămâni de Covilha, iar pentru mine a fost o săptămână plină de evenimente.

Covilha e la 300 de kilometri de Lisabona. Nu e cel mai interesant loc în care ai putea să mergi( asta pentru că mult prea liniştit pentru gustul meu), însă e o combinaţie de Sighişoara şiBraşov, ceea  ce înseamnă enorm pentru mine. Nu mi-aş putea dori altceva. Stăm la munte. Oraşul e plin de străzi pavate şi pante îngrozitor de înclinate. O mie de bifurcaţii şi un centru comercial la ieşirea din oraş. Magazinele se închid la ora prânzului şi puţine sunt “aberto para o almoço”. Portugheza e una dintre cele mai drăgălaşe limbi pe care ai putea să le înveţi, însă ne consolăm cu ideea că e mai  greu la început. Încă  n-am învăţat cum să cerem de mâncare. Vorbim ca muţii.

S-a cam certat vremea cu noi zilele astea, pentru că am stat cu norii deasupra capului mai tot timpul. E frumos să vezi totuşi cum totul se mişcă dintr-o parte în alta, să ai munţii la picioare sau să întrezăreşti în depărtare morile de vânt.

Beira da Interior e facultatea care ne va găzdui în următoarea jumătate de an. E o fostă fabrică, şi totul arată atât de ciudat încât prima dată ai impresia că n-ai ajuns în locul potrivit. Oamenii în schimb, au fost foarte drăguţi cu noi şi ne-au explicat tot ce aveam nevoie. Ne-au arătat clasele, orarul, profesorii, etc. Profesorii au fost înţelegători, însă colegii mei nu sunt tocmai cei mai sociabili oameni de pe pământ. Se aşteaptă să vorbesc portugheza la fel de repede şi bine ca ei, însă nu, încă nu pot să fac asta. Mai nimeni nu ştie engleză.

În schimb, colegii mei din cămin (majoritatea Erasmusi) sunt cei mai primitori oameni pe care ai putea să îi intalesti. Schimb intercultural, schimb de înjurături. E ceva normal.

Polonezii au venit  grămadă aici şi-au început să caute câţi mai mulţi străini. Toată lumea vrea să îşi perfecţioneze engleza aici. Pentru că nu îmi reţin numele, le-am promis că-mi lipesc un note peuşă. Să fiu sigură că perpetuăm comunicarea de’aseara.

Am ajuns la concluzia că “ Centro de Alcoólicos Anônimos”  nu va avea avea încă un membru, pentru că Simi a hotărât că băutura lor e groaznică.

Ne dorim un viitor mai bun.