Am călătorit de un milion de ori.

Norii. Nici nu mai pot sa îi număr, pentru că mă îmbrobodesc în valuri. Privesc totul de sus şi de jos, de pe geamul avionului, nu-ţi poţi da seama cum simt asta. Îmi trec un milion de gânduri prin minte, de cele mai multe ori mă gândesc la tine.

2010.Ultimul an. Un an pe care l-am început anevoios pentru că dorinţa de a pleca în cea mai lungă călătorie din viaţa mea începea să mi se instaleze în vene. Parcă mi-aş fi injectat vise.

Februarie. Cu vânt, multă zăpadă, frică, îmbrăţişări prelungi. Atunci am pornit într-o călatorie care nu avea nici un capăt, o călătorie pe care nu aş fi putut să o planific în detaliu, într-un loc căruia abia puteam să îi pronunţ numele.  Palmieri. Am dat nas în nas cu ei pentru prima dată. Pe drumul spre Covilha, am încercat să nu aţipesc şi vroiam să înghit Portugalia dintr-o primă călătorie cu autocarul. Era o vreme nebună, însă eram acolo, în locul în care am aşteptat să ajung aproape un an.  Covilha. La început mi s-a părut fascinant, i-am colindat toate străzile încă din prima saptămână. Pe masură ce am locuit acolo mi-am dat seama ce înseamnă Erasmus, care e farmecul oraşului. Nu am trăit într-o atmosferă urbană şi deşi îmi doream multă agitaţie ca sa nu pot să respir, acolo am avut parte probabil de cei mai frumoşi oameni din viaţa mea, acolo am pus prima dată mâna pe un volan, acolo am văzut 12 răsărituri în 14 zile, acolo am urcat cele mai multe scări.  Niciodată nu voi putea spune ce înseamnă acel loc pentru mine.

Vara. Cu ploi si soare şi multe reîntâlniri. Deşi iniţial am zis că nu vreau să văd pe nimeni, faptul că m-am întâlnit cu toţi oamenii pe care nu îi văzusem de luni m-a făcut să trec mai uşor peste depresia ,,post erasmus”. Sincer, e imposibil să nu ţi se facă dor din 5 in 5 minute de câte cineva, pentru că acolo nu am avut niciodată timp să mă plictisesc. Acolo timpul parcă avea răbdare cu oamenii şi te lasă să te lăfăi în minutele sale oricât. Dar i-a ajuns. S-a supărat pe noi şi ne-a trimis pe toţi acasă, printre îmbrăţişări şi plânsete. În iulie.

Octombrie. Una dintre cele mai agitate luni din viaţa mea. Esn Iasi. Acasă, Porto,  acasă, Porto. Multe drumuri, multe zboruri cu avionul, multă panică de toate felurile. Sentimente pe care nu le-am mai încercat niciodată.  Ne-au despărţit patru ore. Octombrie.  Luna în care am decis că e cazul să mă bucur de libertatea pe care mi-am ales-o.

Noiembrie- cea mai frumoasă păcăleală de ziua mea.

Decembrie. Mult Crăciun portughez, multă Covilha, dezamagiri, bucurii, aer de munte, zăpadă prietenele mele, oameni noi. Eu aproape că nu am prietene.  Am reinceput să mă bucur de cafeaua cu ele.

2010. Anul cu cele mai multe evenimente din viaţa mea. Anul în care am văzut oceanul, am colindat o mică bucăţică de Africa, am dormit sub cerul liber în Sahara, am fost internatională, am ajuns la Paris, m-am mutat singură în Porto. Anul în care mi-am demonstrat că nimic nu este imposibil.

Trebuie doar să vreau!

Advertisements

Ştiu. Cerul este albastru. Mi-a spus marea.

Portugalia mă plimbă prin colţurile sale. Mi-ar fi plăcut să-i reîntâlnesc pe oamenii ăia zburdalnici din viaţa mea, acum în vacanţă. Vacanţa ne-ar fi obligat să ne colindăm simţurile, ne-ar fi obligat să ne pierdem timpul prin cafenele, până târziu în noapte, ne-ar fi pus să spunem poveşti până la răsărit. Mi-e dor de el. De acel el care mă strânge în braţe până îmi taie răsuflarea, de acel el care ştie să-mi simtă căldura pielii, de el cel care mă sărută cu multă dragoste. De acel el căruia nu îi este frică să mă ţină de mână.

Am vizitat Lisabona în weekend. Un oraş plin de viaţă, un oraş călduros, aerisit, un oraş plin de fado şi oameni zâmbitori. Mi-a schimbat părerea despre Portugalia cea cu oraşe încărcate, cu aer îmbâcsit de praful care nu se lasă spălat de ploaia ce iese la plimbare de zece ori pe zi, de Portugalia cea aglomerată sau prea tristă. Lisabona mi-a reînviat energia de care aveam atât de multă nevoie. Anul trecut în martie Domnul Primăvară m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Paris cu el. Mi s-a făcu frică, mi se părea că Parisul e tot ce mi-aş putea dori. Ever. După un an am ajuns în sfârşit la Paris. Un oraş puţin cam gri după toate miturile pe care le auzisem, însă un oraş care îţi transmite un aer foarte chic, un aer care scoate tot ce-i mai frumos din tine. Asta cred că mi-a plăcut cel mai mult. Barcelona, în schimb, e oraşul care şi-a colorat balcoanele cu lumina soarelui mediteranean. Barcelona e oraşul cu mare, e oraşul cu străzi aerisite, e oraşul cu Sagrada Familiga. N-am reuşit să-i simt cu adevărat întreaga putere, însă sunt fericită că am furat puţină libertate din acest oraş. O liberate din aia pe care poţi să o ţii în suflet, fără să-ţi piară entuziasmul, o libertate care te face să iubeşti tot ce te înconjoară, un sentiment care te îndeamnă să îţi urmezi visele.

Sunt prea seacă în cuvinte. Vreau pur şi simplu să-l văd, să ne privim ochii verzi plini de dorinţe arzătoare. Vreau să ne plimbăm pe străzile nebântuite de oameni trişti, să vorbim despre Occidentul care îţi acaparează toate simţurile, despre chimie, politică sau publicitate. Vreau să vorbim despre cărţi citite şi despre idei fantastice. Vreau să fie umărul pe care să plâng pentru că sunt obosită, vreau să mă sărute dimineaţa când am ochii injectaţi de somn.

Aş vrea să-mi zâmbească din raza soarelui oceanic.

Sunt vulnerabila. Cred ca mi-am injectat sentimentul cu o seringa refolosibila.

M-am mutat in minunata Portugalie pentru o perioda. Locuiesc intr-o minunata camera cu scari care-ti insufla permanenta. Mi-ar placea sa traiesc aici tot timpul.

Stiu, nu e bine, insa as vrea sa locuim impreuna. Sa ne trezim dimineata, sa fugim pe bloc si sa vedem rasaritul. Sa ne luam cestile colorate in mana, pline de cafea cu mult zahar. Mie nu imi place zaharul atat de mult, insa ma conformez. Ti-as arata si tie tigarile negre pe care tocmai le-am descoperit. Eu una am hotarat sa nu-mi mai felicit plamanii in fiecare dimineata cu fum. Tu , intai trebuie  sa simti fumul ciocolatiu. Apoi poti sa faci ce vrei.

De cand am ajuns aici, visez incontinuu. Nu mai am vise plapande, pline de somn fragil care-ti mangaie fata inainte de a inchide ochii. Am vise. Cred ca e bine sa ai vise. Locuiesc la etaj si pot sa vad de fiecare dimineata cum ploaia imi stropeste necrutatoare fereastra. Ploua de cand am venit aici. Ajung in salile de curs uda pana la piele. Soarele vorbeste prostii. Dupa-masa, se face ca nu mai are nici o problema cu ploaia.

Nu-mi scrisese de mult timp. Am crezut ca i-a pierit orice chef de discutii infinite. Credeam ca despartirile de la aeroport sunt mai usor de suportat. Insa nu. N-am mai plans de mult. De muult timp. Atunci am facut-o, mi s-a intrezarit o lacrima in coltul ochilui. Nu am crezut ca mi se va intampla asta. Pentru o clipa m-am pierdut.

Parca m-am mutat in Brasov. Imi place. Fac eforturi imense sa invat limba, insa am un accent ingrozitor. As vrea sa pronunt corect, sa vorbesc raspicat, sa nu mi se mai impleticeasca limba. Am inceput sa ma simt occidentala.

Am putea sa fim amandoi occidentali. Sa nu mai plangem la aeroport, ci sa mergem impreuna. Printre nori. Sa nu-mi mai pese de bagajele pe care cu greu reusesc sa le fac. Sa-mi fac unghiile, sa le colorez frumos. Stiu ca iti place asta. Am putea pur si simplu sa nu ne mai pese. Nu zic des asta, insa… mi-e dor sa te vad.

Am inceput sa fotografiez camera Luciei. Are cele mai multe bagaje imprastiate peste tot, indiferent de ora. Are cele mai frumoase albume foto, cel mai frumos dulap confectionat din carton, pe care a lipit… diverse.

Mi-e dor sa-mi iau bagajul si sa plec cu trenul.

Dragostea asta parca i-a napadit pe toti. Pe strada, in autobuz, tramvai sau metrou.

Stai linistit la masa ta din locul ala urias, unde totul e sclipitor. Ai un aer boem. Iti musti in mod permanent buza de jos, fara sa-ti dai seama de ce.  Iti dai imediat seama de ce, si apoi iti apar gropitele din obrajii tai rosiatici. Iti intinzi spatele a-lene si casti cu gura pana la urechi. Nu s-a uitat nimeni. Ei, de mana, in stanga si in dreapta. Isi spun cuvinte de amor, de somn sau de ce vrei tu sa intuiesti. Iti place sa te uiti la toti oamenii aia ciudati , in-dragostiti  si carora poti sa le alcatuiesti scenarii dintre cele mai intresante.

Uneori te-ai putea intreba de ce iti mai irosesti fenomenalele minute de existenta puerila, cand ai putea foarte bine sa-ti exersezi talentul pe minunatul tau creier.

M-am indragostit de el acum un an. Mi se pare cea mai inteligenta persoana pe care am cunoscut-o. Are un aer boem. Nu e la fel ca ceilalti. Nu are parte de acea limita a simtului comun, ci reintregeste in fiecare zi pagini de puzzle a unor carti importante. Nu e savant, dar probabil va ajunge intr-o zi unul. Calatoreste mult  si imi place sa vad prin ochii lui acea mireasma a primaverii, a verii si a iernii, imi place sa vad locuri nemaintalnite, frustrari acoperite de mizerabile dorinte. Imi place sa-l aud cum  povesteste. Intamplari importante din viata unor oameni nesemnificativi. Intamplari din viata sa. Are un zambet care te imbata inca de la prima picatura. Privirea sa iti priveste atent sufletul si te  intreaba intrezarit de sanatate. E atent la detalii si la oameni. Stie sa aleaga. Are un stil aparte; atunci cand fumeaza, simpatizeaza cu fiecare milimetru de fum pe care ii scoate din plamanii sai inecaciosi. Citeste cele mai interesante carti cu putinta, si are o pasiune sacra pentru continutul politicii, pentru doctrine si ideologii. Are brate incapatoare, in care ai putea foarte bine sa te cuibaresti fara sa ceri parerea nimanui. E omul perfect pe care l-ai lasa sa-ti sarute coloana vertebrala. E omul perfect pe care l-ai lasa sa-ti atinga neastamparat buzele-ti rosii de simturi.

Mi-ar placea sa ne strangem de mana.

Cred ca de ziua ta nu iti doresti nimic in afara de oameni dragi. Oameni care sa-ti zambeasca din tot sufletul, oameni care stiu cat de mult inseamna pentru tine. Cred ca am avut cea mai frumoasa zi de nastere. Cadouri, zambete, imbratisari prelungi, oameni la care tin enorm si care ma fac sa plang numai cand se uita la mine.

M-am bucurat enorm ca G si-a mutat pentru cateva zile catrafusele de la Bucuresti. E unul dintre cei mai importanti pentru mine.

Nici ea, cea de la 800 de kilometri, n-a uitat de mine si m-a facut sa izbucnesc in plansete de emotie inca de dimineata, atunci cand i-am citit e-mailul in care a cuprins atatea sentimente, incat nu le-ai putea desena nici in culori.

Iar fetele, fetele m-au imbratisat de cel putin 20 de ori. M-au facut sa realizez din nou cat de importante sunt adevaratele prietenii. Stiam asta, doar ca am un sentiment asa, furnicator cand imi reamintesc. Si apoi  sunt mandra de mine. Pentru ca prietenii mei sunt cei mai frumosi, cei mai intelepti, cei mai fermecatori. Pentru ca intotdeauna se gandesc la toate.

Iar mama , ea mi-a zis ca ma iubeste.

In rest, am un ras diabolic de fiecare data cand realizez ca si-a mai adus cineva aminte de mine. Ma emotionez irecuperabil.

Am ajuns din nou la varsta 0.

tumblr_kp9z24mEpz1qzrvo0o1_500Mi-e dor sa iesim la cafea. Tu de o parte a orasului, eu de cealalta parte. Mi-ar placea sa simti cum tremur cand te apropiii de mine. Sa te vad cum scoti fum iar si iar  pe narile-ti uscate deja. Sa privesc indeaproape cum iti misti buzele de fiecare data cand spui ceva, fara sa fac insa nici un gest. Sa astept poate doar sa-mi creasca pulsul si sa tremur cand te vad. Sa am un zambet de’ala nebun. De fericire.

Mi-e dor de vara. Mi-e un dor de apa aia sarata care-ti usuca pielea pana la cea din urma celula inviorata de soare, mi-e dor de caldura aia nebuna care-ti trece si prin umbrela parjolita de trecerea timpului, mi-e dor de tine si poate de mine. Mi-e dor sa ma iei de mana si sa-mi amintesti ca nu trebuie sa-mi fie frica. Mi-as dori sa ma strangi in brate si sa-mi soptesti la ureche. Stii ca n-am nici o indoiala. Pot sa ma duci in parc sa ma dau in leagan? N-am doruri nebune, doar o frica de infinit.

Ma mananca pielea de la atata iarna. De la frigul care-mi trece prin bluza falfainda pe celulele mele inca bronzate. Cand simt apa curgand pe pielea-mi uneori frumos mirositoate, vreau sa mananc ciocolata. Imi trebuie mult dulce, sa nu mai simt goluri.

Ma asez in fotoliul ala flexibil, inchid ochii si stau cu o cafea in mana. Astept trecerea timpului.

Ma preling. Sunt moody in ultima perioada. Am chef sa citesc mai mult, vreau sa am parte de zile din alea cand pot sa stau in casa de dimineata pana seara, cu vizite nocturne poate. Sa umblu de nebuna pe strazile orasului. Acum sunt inghetate deja. Nici cainii nu mai hoinaresc bezmetici de dor. Mi-e dor sa ma incui in casa si sa nu mai ies din casa. Sa nu primesc nici un telefon important si sa pot sa stau linistita la o tigara in timp ce-mi desenez unghiile. Mi-e dor de zilele alea in care nu ma trezesc morocanoasa., dar cu dor de duca. Zilele alea in care-mi fac bagajul in cele 5 minute ramase si plec la gara. Imi cumpar bilet si fug. Mi-e dor sa am timp de mine, si apoi sa-mi umplu mintea-mi tampita cu idei despre tine. Fara nici o importanta in cele din urma.

Am chef sa scriu mult, sa fiu responsabila. Vreau sa iesim la cafea.

Vreau. Si ti-e frica.

3889542186_d11ce225fe_bMood: not even curious

Listening to : Silent Strike-Alb

Sunt rece ca o musca intinsa pe masa. Lovita cu cruzime de paleta care a nimerit-o fix pe spinarea-i usuratica. Nimic nu ma mai doare.

Mi-as putea ajusta fata de geamul pe care tocmai l-am inchis. Stau cu ochii tintiti la tavan.  Tantarii mi-au dat navala in acest inceput de toamna. Totul pare a fi asa de pustiu.Frunzele au disparut. Toata lumea  a disparut. Intr-un balon de sapun.

Am chemat-o pe Geo pe la mine sa ne facem unghiile. Stiu ca nu se stramba si-i place. Ne era dor sa stam impreuna. Numai noi doua. Azi dimineata ne-am baut cafeaua. Si-am stat la povesti.

Ceva se intampla. In  ultima perioada toata lumea pare a fi draguta. Imi creste entuziasmul eului. Zambeste pe sub maneca, fara sa il vada nimeni. Complimentele in ajuta sa creasca. Intotdeauna se intampla asa.

Poate ar trebui sa incep si eu sa fur muzica de pe youtube. Desi urasc pirateria. Oamenii care nu au propriile lor idei. Oamenii care nu spun nimic. Oamenii care fura tot ce pot sa-ti fure. Inima. Ideile. Capul. Mintile. Sufletul.

Cred ca e frumos sa reusesti sa-ti transcrii gandurile atunci cand nu esti sub influenta muzicii. Sa nu-ti cante melodii triste, vesele, haiducii. In casti.

Intr-o zi vom disparea cu totii. In ceata. Poate ne va canta cineva la pian. O sa adormim pe-un camp verde.Orasul va ramane in spate. Orgiile, muzica, calatoriile, bicicletele, masinile, oamenii. Se vor face praf.

Uneori, imi pierd ideile in vise. Alearga de nebune printre prafuri halucinogene. Cand ma asez in fata tastaturii, literele incep sa se incurce una pe cealalta. De parca nu le mai place ordinea.  Cateodata toti ne dorim ceva mai bun. Ciocolata. O prietena mai buna. De parca traim intr-o fuga continua spre infinit. Cateodata ma intreb daca am evoluat. Daca evoluez vreodata. Daca ma indrept spre ,,undeva”. Spre ceea ce vreau eu. Nu spre ceea ce vor altii. Nu spre dorintele altora.

Nimic nu ma mai multumeste.

Cateodata ma intreb daca Portugalia e mai frumoasa.