Recunosc. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi ajunge acolo. Şi m-am gândit mult cu ce ar trebui să încep. Aş putea să încep cu tot, pentru că am avut parte de cea mai frumoasă călătorie, am avut parte de o vreme minunată, de colegi simpatici şi de prieteni foarte amuzanţi.

Noaptea petrecută în Madrid, prin aeroport n-a mai contat când am coborât din avionul care eram sigură că mă va duce spre pierzanie. Da, am crezut c-o să mor, însă nimic nu se compară cu aerul Africii. E un aer plin de soare, un aer înecăcios şi putred în acelaşi timp, e un aer energic, care îţi pătrunde până în cele mai fragile celule ale corpului. După multă birocraţie şi ştampile pe paşaport, am pornit în marea călătorie. Domnul Şofer, care vorbea cursiv 4 limbi străine, ne-a explicat calm ,,cam care-i treaba”. În Marrakech, în centrul oraşului, ne-a anunţat prin microfon că este cazul să coborâm şi că trebuie să mergem la dumnealui în faţă să ne explice încotro să mergem: ,,Doar domnii din Europa să coboare”. Am rămas toţi cu un zâmbet mare pe faţă şi-am mulţumit frumos.

Centrul oraşului, e o mare piaţă plină de tarabe în care poţi să găseşti orice, de la mâncare, haine, papuci sau cadouri. Dacă eşti vigilent şi covingător, poţi să cumperi absolut orice la preţul tău. Hostelurile marochiene seamănă cu casele bătrâneşti de la noi. Cu multă tradiţie, însă şi aici ne-am târguit cu puţină franceză, poloneză şi engleză. Marrakech-ul arată că o mare …clădire plină de diversitate. Deşi e plin de gunoaie, îţi dă cu adevărat impresia că acolo totul e diferit de ce ai trăit până acum. Da, are un aer înecăcios, însă îţi dă senzaţia că trăieşti într-o lumea fascinantă, într-o lume în care timpul nu are culoare. Până şi oamenii sunt diferiţi. Deşi la prima vedere îi vezi închişi, sătui de turiştii care încearcă să le treacă pragul casei neinvitaţi, dacă reuşeşti să te împrieteneşti cu ei, poţi să observi foarte uşor că au o inimă mare şi nu sunt deloc că personajele despre care ai citit prin cărţi.

A două zi, dis-de-dimineaţă, am plecat spre deşert, cu cel mai interesant şofer de care am fi putut avea parte. Un domn care ne invită din 5 în 5 minute să facem un ,,picture break, great landscape” , un domn care ne-a suportat ifosele, duderile, somnul, neliniştea. La capătul unui drum de 10 ore (evident, n-ar fi ţinut atât dacă am fi sărit peste toate pauzele), am simţit nisipul deşertului cum îmi gâdilă nările. Iar cămilele, cămilele sunt cele mai drăguţe animale pe care ai putea să le vezi. Noi, toţi cei 16 erasmuşi, am plecat în marea călătorie spre mijlocul deşertului. Corturile nu erau foarte departe, însă…cocoaşa cămilei nu e cea mai comfortabilă. La cort ne-a aşteptat ,,domnul care n-a fumat şi n-a băut niciodată în viaţa lui”, însă un domn care ne-a gătit cea mai bună supă marocană şi cea mai bună carne de pui cu legume. Condimentele Marocului nu au voie să treacă neobservate, pentru că sunt foarte puternice şi le simţi direct în tot corpul. La miez de noapte am decis să ieşim afară să privim cerul cu milioane de stele.

În Maroc, luna se vede diferit, e inversă, iar stelele, nu ai avea niciodată curajul să începi să le numeri, pentru că cu fiecare secundă care trece se înmulţesc. Marocul are un cer cum n-ai avea niciodată şansa să îl vezi, un cer senin, plin de poveşti cu habibi. Ne-am înghesuit toţi în cele foarte multe pături pe care le aveam pe noi. Deşi m-am trezit numai cu nisip peste tot, nu-mi pare rău, a fost  probabil cea mai senină noapte.

 

 

Dimineaţa, am băut lapte de cămilă, cafea de deşert, şi-am mâncat unt (de cămilă). Şi da, în comparaţie cu prăjiturile( şi pâine dulce)  de care dai la tot pasul în Portugalia, pâinea de acolo mi-a amintit de pâinea rumenită a bunicii. La întoarcere, printre uriaşii munţi ai Africii (până şi ei au o culoare care îţi rămâne întipărită pe retină), puteai să te izbeşti de un mare nor, sau cel puţin să îl priveşti cum se plimbă de colo colo.  Iar ploaia de are un miros absolut minunat. E genul ăla de ploaie care te plimbă peste tot în colţurile lumii, e o ploaie oceanică, e o ploaie care te spală de păcate.

Eram atât de aproape….

(Va urma)

Advertisements

 

Săptămâna trecută a început cu acelaşi ritm chill cu care mă obişnuisem. Din nou şcoală, un cămin din ce în ce mai gol (pentru că toată lumea pleacă în vacanţa de Paşti) şi seri petrecute în ArtBaro. Petrecerea surpriză  a lui Will-I-Am de miercuri seară a fost un adevărat succes, mai ales că nu se aştepta deloc la aşa ceva. Credea că totul va fi chill, aşa cum se obişnuise. Joi am ieşit cu Erasmuşii chinezi, singurii pe care niciodată nu îi întâlnim la petreceri. Erau ca nişte copilaşi care  şi-au primit bomboanele mult visate. Am zâmbit când am văzut inocenţa de care pot da dovadă.

Recunosc. Până de curând eram aproape convinsă că Portugalia nu e una dintre cele mai grozave ţări, însă m-am înşelat.

Sâmbătă dimineaţa am plecat spre Lisabona, oraşul despre care pot să zic că mi-a schimbat părerea despre Portugalia. Un oraş vesel, un oraş plin de viaţă, un oraş plin de hand-made şi  fado. Mi-a plăcut Bellέm-ul pentru prăjiturile sale, mi-a plăcut malul Tejo-ului, m-am bucurat de tramvaiul minimalist, de inima Lisabonei şi de centrul vechi care părea luat ca dintr-o carte de colorat.

Duminică am trecut prin Estoril şi Cascais. Roci, ocean, plajă şi palmieri. Cam aşa aş putea descrie pe scurt ziua de ieri. O zi cu soare din ăla care îţi intră în oase, cu Coca-Cola la drum, cu apus pe malul oceanului, cu roci de pe care poţi cuprinde lumea în pumn. Mi se părea că îmi trăiesc visul american, totul era luat parcă din serialele americane care îţi dau senzaţia că nu vei ajunge niciodată acolo. Dar am ajuns.

Mi-am dat seama că Erasmus nu e chiar atât de deprimant şi ar fi trebuit să fie una dintre cele mai importante perioade din viaţa mea. Cuba mi-a ţinut teoria vieţii. Mi-a zis că Erasmus te învaţă să fii fericit. Dacă nu ai făcut-o până acum, aici e timpul să înveţi să faci asta. Să-ţi dai seama de toate chestiile care te fac să zâmbeşti, de toate lucrurile care te încântă să le faci indiferent cât de uşoare sau grele ar fi, să-ţi dai seama de scopul tău în viaţă şi de oamenii de care vrei să fii înconjurat. În Erasmus nu trebuie să accepţi fiţe, figuri, crize adolescentine, pentru că sunt atât de mulţi oameni cu care poţi să ai parte de un hell of a time, încât nu trebuie să stai cu nimeni de care nu-ţi place. Ai libertatea să faci orice. Ai libertatea să alegi orice. Pentru că fericirea ta contează. Pentru că timpul tău contează. Pentru că întotdeauna îţi vei aminti de experienţa asta ca una care ţi-a schimbat viaţa. Nu treubuie să te gândeşti la dimensiunea timpului rămas sau la cât de multe lucruri ai de făcut.  Nu trebuie să te uiţi la toţi oamenii care se simţ deprimaţi. Trebuie să uiţi de tot ce te face trist, leneş, morocănos.

Carpe diem!

 

 

Am revenit acasă, după multe zile plimbate pe străzile Europei. Barcelona şi Paris, două dintre oraşele pe care mi-am dorit intodeauna să le vizitez.

Barcelona e unul dintre oraşele care te umplu de viaţă. E cel mai energic oraş pe car l-am văzut. Are oameni frumoşi, drăguţi, are blocuri incredibile, case frumos desenate în culoarea soarelui mediteranean. Barcelona are Sagrada Familia şi nisipul Mării Mediterane. Am ajuns la mare pentru prima data anul ăsta,  de fapt e pentru prima oară când am simţit nisipul sub picioare în martie, un nisip cald ca după o zi toridă de vară. Marea m-a încântat nespus, mai ales că sunt dependentă total de ea.  În fiecare seară, fântâna magică are program artistic.  L-am privit parcă înnebuniţi de culorile care răbufneau din apa care ţâşnea din toate cercurile.  Duminică, ne-am întâlnit cu suporterii  Barcelonei, care se înghesuiau să-şi cumpere bilet la meci.  Stadionul e absolut uriaş.  Ador oraşele mari, vivace, aerisite.  Barca, aşa cum i se mai spune, e unul dintre acele oraşe, un oraş în care totul e pe fugă, însă e liniştit în felul lui,  e un oraş deschis, cu străzi largi, în care simţi că ai prins în pumn toată libertatea din lume, e un oraş verde, atât de verde încât n-ai avea timp să te sufoci.

Un zbor.

Paris. Încă de când am ajuns, Parisul mi-a transmis mulţi fluturi în stomac, unul dintre motive fiind şi faptul că înglobează atât de multe mituri,  încât ai senzaţia că nu vei ajunge niciodată să le cunoşti pe toate.  Mi-a adus aminte totodată de Bucureşti, de construcţia înghesuită a străzilor, de Arcul de Triumf, de griul blocurilor care îţi dau un aer nostalgic.  În Paris e clar mama modei.  E oraşul în care am văzut cei mai eleganţi bărbaţi, e oraşul în care chiar şi cele mai urâte femei sunt frumoase, pentru că acolo moda înfloreşte continuu indiferent de anotimp.  În două zile, am reuşit să văd tot ce era mai important.  Un pic de Louvre, Turnul Eiffel( care mi-a dat nişte emoţii îngrozitoare, nişte fluturi în stomac pe care nu cred că îi voi retrăi prea curând), Champs  Elysée( unde m-am bucurat de priveliştea minunată, de aglomeraţie şi de apusul care scălda oraşul într-o mare de lumină portocalie), Arc de Triomphe, Moulin Rouge şi Nôtre Dame.  Franţa mi-a transmis în sfârşit sentimentul pe care profesoara de limba franceză şi-a dorit întotdeauna să ni-l insufle.  M-am bucurat de podurile de deasupra Senei, de metrourile franceze care mi-au transmis clar un sentiment de nesiguranţa pentru că sunt vechi, triste şi pline de oameni care te privesc suspicios, m-am bucurat de soarele francez, de cafenele şi de străduţele care te făceau să te simţi foarte urban şi chic.

În afară de nebunia micii mele excursii, cel mai frumos mi s-a părut faptul că există o adevărată industrie a artei şi a filmului.

I loved that.


Nu mai sunt două săptămâni, nici măcar câteva ore. Sunt aici deja  de o săptămână  şi  mă bucur ca un copil de absolut tot ce se întâmplă. Mi-a luat un pic să mă reacomodez cu aerul portughez, însă am revenit la normal.

Şi nu, nu călătoresc de voie, ci de nevoie, şi nu, nu am renunţat la studii. De fapt, îmi place şcoala. Voi locui în Porto ( tot în Portugalia) pentru următoarele trei luni jumătate. Cred ca este  fi una dintre cele mai mari şanse de a mă remarca şi de a mă adapta într-un oraş total necunoscut, într-un oraş în care nu cunosc pe nimeni. Şi pentru că nu vroiam să renunţ la şcoală, am aplicat pentru o practică Erasmus, pentru că experienţă mea anterioară m-a făcut să îmi dau seama că mai am nevoie de o perioadă asemănătoare.  Practica Erasmus poţi să o faci în timpul anului universitar ( deci poate fi accesată doar de studenţi) sau în vacanţa de vară, pe o perioadă de trei luni.

Lucrez la VICE  Portugal ( va apărea VICE România curând). E o revistă internaţională care are tot ce-mi trebuie mie. E în curs de dezvoltare, are proiecte minunate, reportaje, oameni inteligenţi care, deşi sunt tineri, au foarte multă experienţă în spate. Sunt cea mai tânără  de acolo, însă sper să mă ridic la nivelul aşteptărilor, deoarece asta e singura modalitate de a  pleca de aici cu cunoştinţe bine definite şi cu o experienţă pe care n-aş fi putut-o căpăta altfel.

Despre Porto pot să zic că e un oraş absolut minunat deşi câteodată mă face să-mi dau seama cât de frumoasă e România şi cât de diferiţi suntem unii de ceilalţi. Însă nu mă plâng. E un oraş în plină dezvoltare; acum se fac cunoscute o grămadă de chestii de care noi în România ne-am plictisit deja . E frumos totuşi să vezi cum anumite lucruri încep să se dezvolte într-un mediu diferit de cel cu care te-ai obişnuit. Oraşul trăieşte prin tinerii care celebrează  de fiecare dată prin ,,buffalus”. Librării, cafenele, petreceri de tot felul, oameni grăbiţi. E un oraş cosmopolit care mă umple de energie. E un oras cu deschidere la ocean.

A meritat efortul? Deocamdată da, având în vedere că am început cu dreptul iar experienţa mea de început a fost total diferită de cea pe care am trăit-o  în februarie atunci când am venit pentru prima dată  Portugalia.  

Săptămâna aceasta am fost în Covilha, pentru că a fost Latada( parada academică) şi pentru că mi-era mult prea dor de oamenii  care sunt încă acolo şi cu care  am petrecut jumătate de an.

Şi pentru că mi-a plăcut să-mi impartasec experienţa semestrul trecut , voi încerca şi de data această să fac la fel, aşadar data viitoare vă povestesc mai multe despre Latada, vă dau poze şi un mic filmuleţ ca să simţiţi puţin atmosfera de acolo.

Spor!