June 2011


Cred că a început să ne fie dor de ai noştri pentru că agitaţia cu care ne-am obişnuit a început să se piardă în ceaţă.

Dacă săptămâna trecută a fost cam tristă pentru sufletul PAC-ului s-a intrors în Polonia, vineri, Rita, profesoara noastră de portugheză a hotărât să ne mai înveselească şi ne-a dus la karting în Tortosendo. Un sătuleţ de lângă Covilha foarte drăgălaş şi plin de viaţă. Proprietarul e un senhor cam certăreţ, însă dacă reuşeşti să vorbeşti mai mult cu el, ai şansa să descoperi un om cu un trecut foarte interesant. Doar 20 de ani locuiţi în Africa de Sud, 10 ani în Germania, iar Portugalia, a devenit în cele din urmă din nou locul în care se regăseşte cel mai bine. Eu, am pus pentru prima oară mâna pe volan.Nu am murit, încă nu mi-am rupt nici un picior, însă am destule vânătăi care să mă facă să-mi amintesc de ce am fost numită cel mai prost şofer. Dar nu-mi pasă, pentru că am fost acolo toţi, am sărit peste cauciucuri, am lăsat vântul să ne bată prin plete, am făcut galerie, am socializat.

Sâmbătă, pentru că băieţilor le-a plăcut atât de mult, ne-am întors în acelaşi loc. Ceva mai puţini, însă am văzut cum li se plimbă băieţilor sângele prin vene atunci când pun mână pe volan, am văzut pasiunea cu care apasă pe acceleraţie. Sâmbătă seară ne-am încurcat picioarele prin mulţimea care se adunase în mijlocul oraşului pentru a sărbători a nu ştiu câtă sărbătoare din luna asta. Dacă vi se păr ciudate petrecerile româneşti, gen sărbătorile oraşului, you gotta see this!!

Duminică au plecat Enrico şi Pawel. Atunci ( şi nu numai) mi-am dat seama cât de important e să-şi amintească oamenii de tine, pentru că toţi spaniolii s-au reunit în faţa PAC-ului pentru a le ura ,, rămas-bun”.  Enrico e cel care toţi timpul îţi zâmbeşte, e cel cu părul ciufulit şi accent ciudat, e cel care nu poată să vadă diferenţa dintre accente în engleză, e cel care îţi zice bella şi bacio, e cel special cu care poţi să râzi indiferent de situaţie, e cel care merge pe vârfuri.

Mi se pare că am început să pierd încet încet câte o bucăţică din mine, pentru că acum viaţa mea e aici.

În altă ordine de idei, am început şi noi să avem parte de mult mult mult soare şi plajă.

Şi asta mă bucură!

 

Da, se pleacă. Ştiu, am mai zis asta, însă e greu să te desparţi de oamenii cu care ai locuit jumătate de an, mai ales că nu ştim când ne vom mai revedea.

Am terminat. Mi-am terminat examenele, şi sunt fericită că pot să mă întorc liniştită acasă.

Aici, timpul câteodată pare că stă în loc, câteodată ţi se pare că-ţi fuge de sub picioare. Ai vrea să îl prinzi, însă nu ştii sigur dacă vrei să faci asta.

Miercuri a fost ultima cină Erasmus, cină la care am participat toţi cei 70 de erasmusi. Nu contează că nu îi cunoşti pe toţi la fel de bine, însă îi porţi pe toţi în suflet. După cină, ne-am petrecut, aşa cum sincer, nu credeam că se va întâmplă. A fost drăguţ, pentru că am fost toţi, am simţit încă o dată că suntem o mare familie. Familia Erasmus. Şi cred că a fost a două cea mai reuşită petrecere de când sunt aici. Am dansat, am râs, ne-am povestit dorurile, ofurile, am văzut soarele plimbându-se printre munţi. E minunat să simţi dimineaţa cum frigul îţi cuprinde tot corpul, să simţi razele soarelui gadilindu-ţi faţa.

Enrico, singurul italian de aici, mi-a zis că ,, Erasmus is Paradise”. Şi-am început să îi dau dreptate. Pentru că aici aproape niciodată nu trebuie să îţi faci griji pentru ziua de mâine şi întotdeauna te trezeşti cu un zâmbet mare pe faţă. Pentru că e o nouă zi.

Nu de mult timp l-am cunoscut pe Francisco, prietenul nostru portughez. Va fi erasmus în Slovacia. Şi mi-am amintit de toate sfaturile pe care mi le-au dat prietenii mei erasmusi înainte de a pleca de’acasa. Mi-am amintit de ultima petrecere ESN, petrecere la care ne-am reunit cu toţii, petrecere la care am reuşit să vorbesc mai mult cu unii sau alţii.

Mi-am zis că nu mă voi ataşa niciodată prea mult de oameni. Însă mi-e imposibil să nu fac asta. Şi nu pentru că străinii sunt diferiţi, mai nebuni, mai energici, conservatori sau liberali, ci pentru că îţi dau şansa să te rupi de cotidianul care nu-ţi mai colorează zilele, te lasă să-ţi faci inima să zboare în acelaşi ritm cu a lor. Mi-e greu să nu mă ataşez de ei, pentru că îmi sunt dragi, pentru că am trăit cu unii dintre ei cele mai importante momente din viaţa mea, pentru că am plâns împreună cu ei, pentru că râs, pentru că mi-au fost prieteni când am avut nevoie.

Mi-e frică să mă întorc acasă, însă pe de altă parte, abia aştept.

Abia aştept!

Îmi place de Erasmus. Am început să-l iubesc. E un nene care ne încurajează să fim noi, e unu nene care ne prezintă ,,goi” în faţa multor oameni, e un nene care te lasă să-ţi urmezi visele în orice condiţii. Pentru că e cald şi pentru că vineri a fost Quiema das Fitas în Coimbra.

Quiema das Fitas seamănă cu Studentiada de la noi. Asociaţii studenţeşti, parade, petreceri cât încape. O săptămână de nebunie totală. Pe zi ce trece, Portugalia mă surprinde din ce în ce mai mult. Plouase toată ziua cu tunete şi fulgere, iar pe munţi, ceaţa era de două ori mai groasă decât te-ai fi aşteptat. Şi încă era muulta zăpadă.  În Coimbra, cald şi soare. N-am văzut prea multe, însă mi-a plăcut să văd Coimbra cea cu multe scări, cu catedrale roşii şi străzi pline de studenţi care de care mai şturlubatici.

Guano Apes au fost energici, au ridicat o mare de studenţi în aer, mi-au transmit un sentiment de’ ăla care mă făcea să zâmbesc de fiecare dată când mă gândeam la locul în care mă aflu. Da, e cam târziu, însă am început să mă obişnuiesc cu viaţă asta. Aici nu prea ai voie să te plângi, nu ai voie să îţi pierzi timpul cu gânduri inutile, nu ai voie să nu te bucuri. Pentru că timpul trece pe lângă tine cu o viteză îngrozitoare.

Portughezii sunt suporteri. Dacă te-ai întrebat vreodată cât de ,,supportive” poate să fie o naţiune, trebuie să vii aici. Nu ştiu alţii cum fac, însă ce se întâmplă aic continuă să mă surprindă. Înainte ca echipa naţională de fotbal a Portugaliei să ajungă aici, oraşul a intrat în renovare pentru trei săptămâni. Străzile au fost reasfaltate, s-au plantat flori, s-au tras linii pe zebră. De când au ajuns fotbaliştii în Covilha, oraşul e într-un adevărat delir. Toate magazinele au steagul Portugaliei în vitrină, unii vânzători au început chiar să se îmbrace în culorile naţionalei, steaua cea de mare se află în faţa primăriei, steagul naţionalei, si polo-ul este peste tot. În curtea universităţii, în Jardim, în parc.  Oamenii se duc la antrenamentele şi îl aşteaptă cu nerăbdare şi pe Ronaldo să vină în cantonament.

Eu sunt în plină sesiune şi sincer, nu e chiar atât de uşor precum zice toată lumea. Iar dacă vă întrebaţi cum se studiază în Portugalia, aş putea zice….uuhhuuum…ciudat. Pentru că multora nu le păsa de note, iar alţii îşi pregătesc tona de fiţuci.

Da, se întâmplă şi aici.

 


Dacă eşti atent, poţi să observi, că de fiecare dată când se face reuniune Erasmus, întotdeauna e cel puţin o persoană căreia poţi să îi observi o lacrimă în colţul ochiului, şi-apoi un zâmbet. Ştiu, n-am vorbit despre asta niciodată, însă ne-am ataşat mult unii de alţii. Suntem o mică mare familie. Cred că am început să ne dăm seama încotro vrem să apucăm, care ne este rostul în viaţă şi cât de mult ne putem ataşa de unele locuri. Pentru că oricât de mică şi ciudată e Covilha, va rămâne mereu în sufletul nostru, ca oraşul în care am avut parte de cea mai frumoasă experienţă de student.

Săptămâna trecută am ieşit cu bine, zic eu, din maldărul de proiecte pe care cu greu le-am dus la capăt şi din examenele care par să nu se mai termine. Miercuri, pentru că primisem invitaţii speciale, am fost la antrenamentul echipei naţionale de fotbal a Portugaliei.  Un stadion arhi plin de oameni care îşi doreau să-l vadă cel puţin în viaţă pe Ronaldo. Da, ştiu,  tot despre el este vorba, însă nu vă imaginaţi cât sprijin are din partea locuitorilor acestei ţări.  Sincer, eu nu mă dau deloc în vânt după fotbal, însă toată nebunia asta de’ aici a început să mă prindă.

Şi pentru că mândria masculină nu ajunge la niciodata la nici o limită, nu se putea ca week-endul trecut să treacă neobservat. Sâmbătă, Sam( British, aşa cum  ne place să îi spunem) şi Kamil (za polish guy), au hotărât să facă maraton de alcool. 25 de shoturi, care de care mai puternice şi mai diverse. Oricum , Sam şi-a dat seama că nu trebuie să te iei niciodată la întrece cu un polonez. Seara s-a terminat în Buffalo. Buffalo e locul în care se mai cântă tunas, e locul de întâlnire săptămânală a studenţilor, e locul în care e voie să bei pe stradă, să dansezi şi să-ţi încurci picioarele printre oameni cât se poate de diverşi. Acolo s-a terminat şi petrecerea noastră. În drumul spre casă, ne-am cocoţat pe nişte balustrade şi-am văzut pentru prima oară răsăritul aici. O să ziceţi că puteam să îl văd de nenumărate ori până acum, însă motivele pentru care nu am făcut asta sunt nenumărate. Oricum, m-am bucurat nespus de soarele care mi-a intrat direct în oase şi de mirosul căldurii venite dinspre munţi.

Au început să mă colinde şi pe mine nişte gânduri din astea care mă fac să îmi dau seamă că timpul meu se scurge mult prea repede. Aş vrea să rămân aici!

 

 

 

Am dormit mult. Sau mai bine zis, am avut nevoie de mult somn după o săptămână în care mi-am clătit ochii cu soarele Africii.

Şi cum nu se putea să ratez 1 mai, am hotărât să plec în Porto, unde era în plină desfăşurare Semăna Academica( Quema das Festas). În Covilhã, aproape că nici n-am simţit-o, însă în Porto evenimentul e de o amploare greu de imaginat. 10.000 de metri pătraţi, 3 concerte, standuri plecând de la Erasmus quiosque până la Hot shot, Azul e Vermelho sauVibe of the beach şi nu în ultimul rând, mii de studenţi veniţi să petreacă o săptămână întreagă. Finalistas( cei din anul 3, pentru care se şi organizează Semana Academica), erau în număr atât de mare, cu hanoracele lor frumos inscripţionate şi jobenurile de toate culorile.

1 mai. Am plecat cu Arda la marijuana party, o ,,petrecere” în centrul oraşului, într-un părculeţ căruia poliţia nu dorea să-i strice fericirea. În afară de hipioţii şi cantitatea îngrozitor de mare de marijuana, am dat de muzică raggae ( în sfârşit) şi de soare. Un soare de’ăla drăgălaş, care te gâdilă. Deşi era petrecere în aer liber, dacă te plimbai dintr-o parte în alta a parcului, ţi-era imposibil să nu dai nas în nas cu mirosul ţipător de stupefiante. Ce m-a marcat cel mai tare, n-a fost mulţimea fumată, ci numărul îngrozitor de mare de puşti care veniseră să lupte pentru legalizarea marijuanei ( E porque não legalizar?). Seara am fost la concert Crystal Castle. Minunat.

Duminică, ne-am fâstâcit un pic prin oraş până am găsit cel mai bun loc în care puteam să luăm masa, iar seara am fost iar la concert. O mulţiiime de oameni, băutură cât cuprinde şi multă muzică bună. Ne-am zbânţuit până în zori. Nu, nu sunt alcoolică şi nici nu mă droghez. E mult mai frumos să vezi totul prin ochii tăi obosiţi şi clari.  A fost unul dintre cele mai zbânţuite weekenduri, pentru că ne-am încâlcit picioarele printre sute de erasmuşi şi portughezi laolaltă. Dacă Rita, profesoara de portugheza, se mai întreabă cum îmi practic portugheza, o să îi zic : la Semana Academica!

Deşi eram hotărâtă să nu mai merg, weekendul trecut am fost totuşi într-o mică excursie cu erasmuşii în Serra da Estrella. Am urcat pe munte ( unde ghizii ne-au zis că deşi ei nu au munţi care să atingă 2000 de metri, un fost rege le-a construit un turn pe cel mai înalt vârf, pentru ca Portugalia să aibă munţi de 2000 de metri), am luat prânzul într-un restaurant pentru bătrâni( da ştim, erasmuşii sunt într-adevăr un caz social) şi am vizitat muzeul  noilor descoperiri din  Bellmonte ( eu urăsc să vizitez muzee, însă e cel mai ,,wow” muzeu în care am fost, pentru că totul e digital, ai parte de o grămadă de jocuri, totul e interactiv şi ceea ce-i cel mai drăguţ e că nu ai nevoie de ghid, pentru că panourile de pe pereţi îţi explică totul). M-am simţit exact ca în excursiile pe care le făceam cu învăţătoarea atunci când eram în şcoala primară, însă sincer, a fost mult mai interesant decât m-am aşteptat. Nu prea am avut timp să mă  plictisesc, plus că toate lucrurile de acest gen eu le privesc ca pe un fel de teambuilding, înveţi să-i cunoşti pe ceilalţi şi în alte contexte. Deşi munţii Portugaliei nu se compară cu Carpaţii româneşti, landscape-ul a fost..pff… minunat, în ciuda norilor innouraţi.

Weekendul ăsta mergem la Semăna Academica în Coimbra, concert Guano Apes.

În altă ordine de idei, azi am avut primul examen şi-am avut stomacul cât un ghemotoc.

Luna mai e nebună.

Recunosc. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi ajunge acolo. Şi m-am gândit mult cu ce ar trebui să încep. Aş putea să încep cu tot, pentru că am avut parte de cea mai frumoasă călătorie, am avut parte de o vreme minunată, de colegi simpatici şi de prieteni foarte amuzanţi.

Noaptea petrecută în Madrid, prin aeroport n-a mai contat când am coborât din avionul care eram sigură că mă va duce spre pierzanie. Da, am crezut c-o să mor, însă nimic nu se compară cu aerul Africii. E un aer plin de soare, un aer înecăcios şi putred în acelaşi timp, e un aer energic, care îţi pătrunde până în cele mai fragile celule ale corpului. După multă birocraţie şi ştampile pe paşaport, am pornit în marea călătorie. Domnul Şofer, care vorbea cursiv 4 limbi străine, ne-a explicat calm ,,cam care-i treaba”. În Marrakech, în centrul oraşului, ne-a anunţat prin microfon că este cazul să coborâm şi că trebuie să mergem la dumnealui în faţă să ne explice încotro să mergem: ,,Doar domnii din Europa să coboare”. Am rămas toţi cu un zâmbet mare pe faţă şi-am mulţumit frumos.

Centrul oraşului, e o mare piaţă plină de tarabe în care poţi să găseşti orice, de la mâncare, haine, papuci sau cadouri. Dacă eşti vigilent şi covingător, poţi să cumperi absolut orice la preţul tău. Hostelurile marochiene seamănă cu casele bătrâneşti de la noi. Cu multă tradiţie, însă şi aici ne-am târguit cu puţină franceză, poloneză şi engleză. Marrakech-ul arată că o mare …clădire plină de diversitate. Deşi e plin de gunoaie, îţi dă cu adevărat impresia că acolo totul e diferit de ce ai trăit până acum. Da, are un aer înecăcios, însă îţi dă senzaţia că trăieşti într-o lumea fascinantă, într-o lume în care timpul nu are culoare. Până şi oamenii sunt diferiţi. Deşi la prima vedere îi vezi închişi, sătui de turiştii care încearcă să le treacă pragul casei neinvitaţi, dacă reuşeşti să te împrieteneşti cu ei, poţi să observi foarte uşor că au o inimă mare şi nu sunt deloc că personajele despre care ai citit prin cărţi.

A două zi, dis-de-dimineaţă, am plecat spre deşert, cu cel mai interesant şofer de care am fi putut avea parte. Un domn care ne invită din 5 în 5 minute să facem un ,,picture break, great landscape” , un domn care ne-a suportat ifosele, duderile, somnul, neliniştea. La capătul unui drum de 10 ore (evident, n-ar fi ţinut atât dacă am fi sărit peste toate pauzele), am simţit nisipul deşertului cum îmi gâdilă nările. Iar cămilele, cămilele sunt cele mai drăguţe animale pe care ai putea să le vezi. Noi, toţi cei 16 erasmuşi, am plecat în marea călătorie spre mijlocul deşertului. Corturile nu erau foarte departe, însă…cocoaşa cămilei nu e cea mai comfortabilă. La cort ne-a aşteptat ,,domnul care n-a fumat şi n-a băut niciodată în viaţa lui”, însă un domn care ne-a gătit cea mai bună supă marocană şi cea mai bună carne de pui cu legume. Condimentele Marocului nu au voie să treacă neobservate, pentru că sunt foarte puternice şi le simţi direct în tot corpul. La miez de noapte am decis să ieşim afară să privim cerul cu milioane de stele.

În Maroc, luna se vede diferit, e inversă, iar stelele, nu ai avea niciodată curajul să începi să le numeri, pentru că cu fiecare secundă care trece se înmulţesc. Marocul are un cer cum n-ai avea niciodată şansa să îl vezi, un cer senin, plin de poveşti cu habibi. Ne-am înghesuit toţi în cele foarte multe pături pe care le aveam pe noi. Deşi m-am trezit numai cu nisip peste tot, nu-mi pare rău, a fost  probabil cea mai senină noapte.

 

 

Dimineaţa, am băut lapte de cămilă, cafea de deşert, şi-am mâncat unt (de cămilă). Şi da, în comparaţie cu prăjiturile( şi pâine dulce)  de care dai la tot pasul în Portugalia, pâinea de acolo mi-a amintit de pâinea rumenită a bunicii. La întoarcere, printre uriaşii munţi ai Africii (până şi ei au o culoare care îţi rămâne întipărită pe retină), puteai să te izbeşti de un mare nor, sau cel puţin să îl priveşti cum se plimbă de colo colo.  Iar ploaia de are un miros absolut minunat. E genul ăla de ploaie care te plimbă peste tot în colţurile lumii, e o ploaie oceanică, e o ploaie care te spală de păcate.

Eram atât de aproape….

(Va urma)

,,Da, am atins norii.” Cu gândul ăsta m-am reîntors în Marrakech pentru că urma drumul spre cascadă.  Dacă în sudul Marocul poţi să simţi cum e să trăieşti într-un loc în care timpul parcă nu-şi mai pierde răbdarea cu oamenii, dacă mergi un pic spre est, tot decorul se schimbă. Cascada a fost unul dintre punctele culminante ale călătoriei. În urma ploilor primăvăratice, apa a adunat toată roşeaţa terenurilor pârjolite de soarele Africii, şi astfel s-a produs minunea: o cascadă întru totul roşie. Ne-am plimbat cu butoaiele plutitoare, de pe un mal pe altul,  am vizitat cea mai veche casă din sat, unde Aicha ne-a servit cu ceai şi nu în ultimul rând, ne-am întâlnit cu nişte maimuţe foarte drăgălaşe care păreau a fi învăţate de mici că turiştii sunt foarte pretenţioşi şi că trebuie să se ridice la nivelul aşteptărilor.

Şi cum nu se putea mai bine, am hotărât să mergem să-i spunem ,,buna” oceanului, care se vede total diferit din partea Africii. E un ocean flămând de poveştile pescarilor, e un ocean care fierbe sub razele soarelui.

Essaouira ar da semne că e un oraş plin de viaţă, însă e foarte liniştit. Are străzi înguste cu acel iz care caracterizează toate oraşele Marocului, are turişti, însă nu prea mulţi, are happy cakes şi portul, unde în miez de noapte găseşti pescarii transformaţi în neguţători de peşte proaspăt. Poţi să alegi orice: de la meduze, crabi, caracatiţe sau peşti de toate dimensiunile. Iar tinerii, tinerii sunt atât de frumoşi, cu pielea maronie şi ochii căprui, cu cârlionţii care se zbat în bătaia vântului.

Dacă n-a reuşit să mă şocheze deşertul, oamenii, locurile, gunoaiele, munţii sau  norii, au reuşit Daciile Logan care erau prezente ca maşini de lux. Un alt lucru care mi-a amintit întru totul de România, a fost faptul că am auzit Akcent şi Inna Hot la fiecare colţ de stradă. Îmi trăgeam câte-o privire cu Simi şi ne pufnea râsul. Doar noi ştiam ce înseamnă cu adevărat România.

Seara, am reuşit să îl întâlnim pe ,,domnul pe care l-a trimis seful” şi-am plecat spre aeroport.  Dacă vrei să îţi iei prietenul cel mai bun în faţă, pe locul din dreapta, în Maroc poţi să faci asta. În aeroport, pe tabela de marcaj la fiecare 10 minute se mai anula un zbor din cauza norului care-a reuşit să inchidă zeci de aeroporturi.

Dacă mi-a plăcut? Da, da, da.  M-am întors acasă plină de energie, plină de speranţa că visele se pot împlini, fericită că în sfârşit am văzut cum arată soarele african. Dacă vrei să mergi în Maroc, e una cele mai bune decizii pe care poţi să le iei , pentru că într-un fel sau altul îţi schimbă părerea despre univers, îţi schimbă inima, până şi zâmbetul care ţi se întrezăreşte în gropiţele din obraj.

Africa mi-a reînviat dorinţa de a trăi.

 

Săptămâna 6. Adică săptămâna cu multe ore de vacanţă, pentru că n-am reuşit să fac mai nimic din ce mi-am propus. N-am reuşit decât să dorm în patul meu de deasupra norilor în singura mea săptămână de vacanţă.

M-am reîntâlnit cu polonezii care abia s-au întors din Canare şi m-am bucurat de multe poveşti în fiecare seară de cină. Aveam nevoie de asta. Duminică ne-am întâlnit toţi cei rămaşi în PAC şi am organizat un mic ,,Erasmus breakfast”. Nu m-am simţit ca acasă, însă am simţit că fac parte dintr-o mare familie. Familia cu multe diferenţe, familia în care tot timpul ai ceva de învăţat de la fiecare din membrii săi.  După ” breakfast’’ ne-am întâlnit toţi în Jardin Publico şi ne-am bucurat de soarele care părea că vrea să ne implanteze raze în oase. Mulţi dintre noi ne-am unit cu Votka, Nokia şi Facebook. Votka pentru că e cea mai bună modalitate de a-ţi găsi noi prieteni, Nokia pentru că e marca cu singurele telefoane care rezistă zborurilor de la etajul 2 atunci când afli că el o iubeşte şi pe ea, iar Facebook pentru că e cea mai rapidă metodă de a ,,da un telefon”; e gratis, rapid, poţi să dai veste în ţară şi poţi să afli secrete nedezvăluite.

 

Vroiam să ştiu dacă îmi va fi dor de ai mei, însă da, e prima oară când aş fi vrut să fiu acasă de Paşti. Pentru că e locul  în care mă încarc cu energie, e locul în care nu se supără nimeni că am lăsat lumina prea mult aprinsă sau că am stat prea mult la baie. E locul în care pot să mănânc prăjiturile mamei şi pot să stau la poveşti cu bunicul.

Luni a început Semana Acadέmica iar pe 7 Aprilie începe Gear up Festival. O săptămână plină de evenimente, plină de Tunas, petreceri şi multă muncă, o săptămână în care toate planurile îţi sunt date peste cap.

Mă tot întreb dacă sunt fericită. Dacă sunt în locul potrivit la timpul potrivit. Indiferent de răspuns, sunt într-un loc din care cu siguranţă voi deprinde multe învăţături. Am povestit ieri cu Loco despre vieţile noastre. Despre visele pe care vrem să le atingem, despre scopul pe care îl avem. El vrea să devină arhitect. Vrea să proiecteze case, vrea să construiască oraşe, vrea să zâmbească după fiecare noapte nedormită, ştiind că nimic nu este în zadar. Eu vreau să lucrez în publicitate. Vreau să fiu creativă, vreau ca ideile mele să aibă impact. La fel, vreau să mă trezesc după două ore de somn ştiind că fac ceea ce-mi place şi că nu aş putea renunţa la asta niciodată. Şcoala e locul în care preferi să locuieşti, şcoala e experienţa pe care o trăieşti de fiecare dată când îţi asumi un risc, şcoala e modul în care reuşeşti să-ţi atingi visele.

Pentru că fără ea, am fi doar nişte păpuşi conduse de cei care au avut mai mult curaj.

 

Săptămâna trecută a început cu acelaşi ritm chill cu care mă obişnuisem. Din nou şcoală, un cămin din ce în ce mai gol (pentru că toată lumea pleacă în vacanţa de Paşti) şi seri petrecute în ArtBaro. Petrecerea surpriză  a lui Will-I-Am de miercuri seară a fost un adevărat succes, mai ales că nu se aştepta deloc la aşa ceva. Credea că totul va fi chill, aşa cum se obişnuise. Joi am ieşit cu Erasmuşii chinezi, singurii pe care niciodată nu îi întâlnim la petreceri. Erau ca nişte copilaşi care  şi-au primit bomboanele mult visate. Am zâmbit când am văzut inocenţa de care pot da dovadă.

Recunosc. Până de curând eram aproape convinsă că Portugalia nu e una dintre cele mai grozave ţări, însă m-am înşelat.

Sâmbătă dimineaţa am plecat spre Lisabona, oraşul despre care pot să zic că mi-a schimbat părerea despre Portugalia. Un oraş vesel, un oraş plin de viaţă, un oraş plin de hand-made şi  fado. Mi-a plăcut Bellέm-ul pentru prăjiturile sale, mi-a plăcut malul Tejo-ului, m-am bucurat de tramvaiul minimalist, de inima Lisabonei şi de centrul vechi care părea luat ca dintr-o carte de colorat.

Duminică am trecut prin Estoril şi Cascais. Roci, ocean, plajă şi palmieri. Cam aşa aş putea descrie pe scurt ziua de ieri. O zi cu soare din ăla care îţi intră în oase, cu Coca-Cola la drum, cu apus pe malul oceanului, cu roci de pe care poţi cuprinde lumea în pumn. Mi se părea că îmi trăiesc visul american, totul era luat parcă din serialele americane care îţi dau senzaţia că nu vei ajunge niciodată acolo. Dar am ajuns.

Mi-am dat seama că Erasmus nu e chiar atât de deprimant şi ar fi trebuit să fie una dintre cele mai importante perioade din viaţa mea. Cuba mi-a ţinut teoria vieţii. Mi-a zis că Erasmus te învaţă să fii fericit. Dacă nu ai făcut-o până acum, aici e timpul să înveţi să faci asta. Să-ţi dai seama de toate chestiile care te fac să zâmbeşti, de toate lucrurile care te încântă să le faci indiferent cât de uşoare sau grele ar fi, să-ţi dai seama de scopul tău în viaţă şi de oamenii de care vrei să fii înconjurat. În Erasmus nu trebuie să accepţi fiţe, figuri, crize adolescentine, pentru că sunt atât de mulţi oameni cu care poţi să ai parte de un hell of a time, încât nu trebuie să stai cu nimeni de care nu-ţi place. Ai libertatea să faci orice. Ai libertatea să alegi orice. Pentru că fericirea ta contează. Pentru că timpul tău contează. Pentru că întotdeauna îţi vei aminti de experienţa asta ca una care ţi-a schimbat viaţa. Nu treubuie să te gândeşti la dimensiunea timpului rămas sau la cât de multe lucruri ai de făcut.  Nu trebuie să te uiţi la toţi oamenii care se simţ deprimaţi. Trebuie să uiţi de tot ce te face trist, leneş, morocănos.

Carpe diem!

 

 

Am revenit acasă, după multe zile plimbate pe străzile Europei. Barcelona şi Paris, două dintre oraşele pe care mi-am dorit intodeauna să le vizitez.

Barcelona e unul dintre oraşele care te umplu de viaţă. E cel mai energic oraş pe car l-am văzut. Are oameni frumoşi, drăguţi, are blocuri incredibile, case frumos desenate în culoarea soarelui mediteranean. Barcelona are Sagrada Familia şi nisipul Mării Mediterane. Am ajuns la mare pentru prima data anul ăsta,  de fapt e pentru prima oară când am simţit nisipul sub picioare în martie, un nisip cald ca după o zi toridă de vară. Marea m-a încântat nespus, mai ales că sunt dependentă total de ea.  În fiecare seară, fântâna magică are program artistic.  L-am privit parcă înnebuniţi de culorile care răbufneau din apa care ţâşnea din toate cercurile.  Duminică, ne-am întâlnit cu suporterii  Barcelonei, care se înghesuiau să-şi cumpere bilet la meci.  Stadionul e absolut uriaş.  Ador oraşele mari, vivace, aerisite.  Barca, aşa cum i se mai spune, e unul dintre acele oraşe, un oraş în care totul e pe fugă, însă e liniştit în felul lui,  e un oraş deschis, cu străzi largi, în care simţi că ai prins în pumn toată libertatea din lume, e un oraş verde, atât de verde încât n-ai avea timp să te sufoci.

Un zbor.

Paris. Încă de când am ajuns, Parisul mi-a transmis mulţi fluturi în stomac, unul dintre motive fiind şi faptul că înglobează atât de multe mituri,  încât ai senzaţia că nu vei ajunge niciodată să le cunoşti pe toate.  Mi-a adus aminte totodată de Bucureşti, de construcţia înghesuită a străzilor, de Arcul de Triumf, de griul blocurilor care îţi dau un aer nostalgic.  În Paris e clar mama modei.  E oraşul în care am văzut cei mai eleganţi bărbaţi, e oraşul în care chiar şi cele mai urâte femei sunt frumoase, pentru că acolo moda înfloreşte continuu indiferent de anotimp.  În două zile, am reuşit să văd tot ce era mai important.  Un pic de Louvre, Turnul Eiffel( care mi-a dat nişte emoţii îngrozitoare, nişte fluturi în stomac pe care nu cred că îi voi retrăi prea curând), Champs  Elysée( unde m-am bucurat de priveliştea minunată, de aglomeraţie şi de apusul care scălda oraşul într-o mare de lumină portocalie), Arc de Triomphe, Moulin Rouge şi Nôtre Dame.  Franţa mi-a transmis în sfârşit sentimentul pe care profesoara de limba franceză şi-a dorit întotdeauna să ni-l insufle.  M-am bucurat de podurile de deasupra Senei, de metrourile franceze care mi-au transmis clar un sentiment de nesiguranţa pentru că sunt vechi, triste şi pline de oameni care te privesc suspicios, m-am bucurat de soarele francez, de cafenele şi de străduţele care te făceau să te simţi foarte urban şi chic.

În afară de nebunia micii mele excursii, cel mai frumos mi s-a părut faptul că există o adevărată industrie a artei şi a filmului.

I loved that.

Next Page »