Recunosc. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi ajunge acolo. Şi m-am gândit mult cu ce ar trebui să încep. Aş putea să încep cu tot, pentru că am avut parte de cea mai frumoasă călătorie, am avut parte de o vreme minunată, de colegi simpatici şi de prieteni foarte amuzanţi.

Noaptea petrecută în Madrid, prin aeroport n-a mai contat când am coborât din avionul care eram sigură că mă va duce spre pierzanie. Da, am crezut c-o să mor, însă nimic nu se compară cu aerul Africii. E un aer plin de soare, un aer înecăcios şi putred în acelaşi timp, e un aer energic, care îţi pătrunde până în cele mai fragile celule ale corpului. După multă birocraţie şi ştampile pe paşaport, am pornit în marea călătorie. Domnul Şofer, care vorbea cursiv 4 limbi străine, ne-a explicat calm ,,cam care-i treaba”. În Marrakech, în centrul oraşului, ne-a anunţat prin microfon că este cazul să coborâm şi că trebuie să mergem la dumnealui în faţă să ne explice încotro să mergem: ,,Doar domnii din Europa să coboare”. Am rămas toţi cu un zâmbet mare pe faţă şi-am mulţumit frumos.

Centrul oraşului, e o mare piaţă plină de tarabe în care poţi să găseşti orice, de la mâncare, haine, papuci sau cadouri. Dacă eşti vigilent şi covingător, poţi să cumperi absolut orice la preţul tău. Hostelurile marochiene seamănă cu casele bătrâneşti de la noi. Cu multă tradiţie, însă şi aici ne-am târguit cu puţină franceză, poloneză şi engleză. Marrakech-ul arată că o mare …clădire plină de diversitate. Deşi e plin de gunoaie, îţi dă cu adevărat impresia că acolo totul e diferit de ce ai trăit până acum. Da, are un aer înecăcios, însă îţi dă senzaţia că trăieşti într-o lumea fascinantă, într-o lume în care timpul nu are culoare. Până şi oamenii sunt diferiţi. Deşi la prima vedere îi vezi închişi, sătui de turiştii care încearcă să le treacă pragul casei neinvitaţi, dacă reuşeşti să te împrieteneşti cu ei, poţi să observi foarte uşor că au o inimă mare şi nu sunt deloc că personajele despre care ai citit prin cărţi.

A două zi, dis-de-dimineaţă, am plecat spre deşert, cu cel mai interesant şofer de care am fi putut avea parte. Un domn care ne invită din 5 în 5 minute să facem un ,,picture break, great landscape” , un domn care ne-a suportat ifosele, duderile, somnul, neliniştea. La capătul unui drum de 10 ore (evident, n-ar fi ţinut atât dacă am fi sărit peste toate pauzele), am simţit nisipul deşertului cum îmi gâdilă nările. Iar cămilele, cămilele sunt cele mai drăguţe animale pe care ai putea să le vezi. Noi, toţi cei 16 erasmuşi, am plecat în marea călătorie spre mijlocul deşertului. Corturile nu erau foarte departe, însă…cocoaşa cămilei nu e cea mai comfortabilă. La cort ne-a aşteptat ,,domnul care n-a fumat şi n-a băut niciodată în viaţa lui”, însă un domn care ne-a gătit cea mai bună supă marocană şi cea mai bună carne de pui cu legume. Condimentele Marocului nu au voie să treacă neobservate, pentru că sunt foarte puternice şi le simţi direct în tot corpul. La miez de noapte am decis să ieşim afară să privim cerul cu milioane de stele.

În Maroc, luna se vede diferit, e inversă, iar stelele, nu ai avea niciodată curajul să începi să le numeri, pentru că cu fiecare secundă care trece se înmulţesc. Marocul are un cer cum n-ai avea niciodată şansa să îl vezi, un cer senin, plin de poveşti cu habibi. Ne-am înghesuit toţi în cele foarte multe pături pe care le aveam pe noi. Deşi m-am trezit numai cu nisip peste tot, nu-mi pare rău, a fost  probabil cea mai senină noapte.

 

 

Dimineaţa, am băut lapte de cămilă, cafea de deşert, şi-am mâncat unt (de cămilă). Şi da, în comparaţie cu prăjiturile( şi pâine dulce)  de care dai la tot pasul în Portugalia, pâinea de acolo mi-a amintit de pâinea rumenită a bunicii. La întoarcere, printre uriaşii munţi ai Africii (până şi ei au o culoare care îţi rămâne întipărită pe retină), puteai să te izbeşti de un mare nor, sau cel puţin să îl priveşti cum se plimbă de colo colo.  Iar ploaia de are un miros absolut minunat. E genul ăla de ploaie care te plimbă peste tot în colţurile lumii, e o ploaie oceanică, e o ploaie care te spală de păcate.

Eram atât de aproape….

(Va urma)

Sunt puţin nelămurită în ceea ce priveşte trecerea timpului pe’aici.

Plouă de când am ajuns aici.  Am început să ne facem deja planuri pentru anotimpul secetos. Deocamdată,săptămâna trecere fără măcar să îţi poţi da seama dacă se întâmplă ceva cu adevărat intreresant sau nu.

Occidentul e cel mai ciudat loc pe care l-am întâlnit.  Petrecerile încep la ora 2 noaptea, dacă ai noroc, dacă nu la 4.  Miercurea e ziua în care toate lucrurile sunt date peste cap şi nu contează dacă mai ai de învăţat sau nu.  În weekend, lucrurile sunt atât de paşnice, încât ajungi să ai prea mult timp liber. Ploaia mi-a cam încurcat planurile şi am decis să nu mai ies din casă decât în cazuri excepţionale.  Mi se pare că ziua e mult mai lungă când nu plouă însă voi avea oricum foarte mult de citit, aşa că nu am timp să mă plictisesc.  Mulţi au noroc în ceea ce priveşte şcoala, însă eu nu mă număr printre aceia.  Am examene şi sunt tratată ca orice alt student portughez.

Come on, this is Erasmus!  Asta e replica pe care o aud de când am venit. Orice ai face, oricât de plictisit, obosit, flămând ai fi , nu contează, pentru că eşti în Erasmus.  Cei de’€™aici parcă şi-au construit o lume a lor, încă care totul e posibil.  Nimeni nu te judecă pentru ce eşti sau ce nu eşti, toţi îţi sunt prieteni.

Câteodată şcoala rămâne pe ultimul loc.  Asta mi-au spus toţi cei care au venit cu Erasmus în România, însă aici mi se pare că lucrurile ţin mai mult de noroc decât de capacitatea ta de a ţine pasul cu toate evenimentele care se întâmplă.  De ce?  Pentru că unii călătoresc tot timpul şi trec toate examenele pentru că şi-au ales singuri modul de examinare, pe de altă parte alţii muncesc foarte mult iar rezultatele nu sunt tocmai pe măsura aşteptărilor.  Petrecerile şi călătoriile sunt puse aproape întotdeauna pe planul întâi, pentru că trăieşti în lumea Erasmus, de parcă ai fi în Wonderland.  Peste două săptămâni ne-am hotărât să plecăm la Paris.  Oricum nu-i pasă nimănui ce facem, unde mergem când ne intorcem.  Patryk a făcut deja toate calculele, a cumpărat bileţele, a decis ruta.  El e mama omida, el face, el desface, el le ştie pe toate, el e cel care te poate ajută în orice problemă.  Am ajuns la concluzia că dacă îţi faci calculele bugetare bine, bursa îţi ajunge aproape pentru toate călătoriile pe care le-ai planificat.  Oricum, e aproape singura ta şansa de a fi merge oriunde îţi pofteşte inimă, pentru că în momentul în care ţi-ai încheiat şederea în Erasmus, toată viaţa ţi se schimbă.  Revii la vechile tale obiceiuri: şcoală, casă şi eventual ieşiri cu prieten(ul)îi şi va fi mult mai greu să iei decizia unei plecări pe minut.  Obositor.

Aştept momentul când voi vedea Africa.

,Da, am atins norii.” Cu gândul ăsta m-am reîntors în Marrakech pentru că urma drumul spre cascadă. Dacă în sudul Marocului poţi să simţi cum e să trăieşti într-un loc în care timpul parcă nu-şi mai pierde răbdarea cu oamenii, dacă mergi un pic spre est, tot decorul se schimbă. Cascada a fost unul dintre punctele culminante ale călătoriei. În urma ploilor primăvăratice, apa a adunat toată roşeaţa terenurilor pârjolite de soarele Africii, şi astfel s-a produs minunea: o cascadă întru totul roşie. Ne-am plimbat cu butoaiele plutitoare, de pe un mal pe altul, am vizitat cea mai veche casă din sat, unde Aicha ne-a servit cu ceai şi nu în ultimul rând, ne-am întâlnit cu nişte maimuţe foarte drăgălaşe care păreau a fi învăţate de mici că turiştii sunt foarte pretenţioşi şi că trebuie să se ridice la nivelul aşteptărilor.

Şi cum nu se putea mai bine, am hotărât să mergem să-i spunem ,,Bună!” oceanului, care se vede total diferit din partea Africii. E un ocean flămând de poveştile pescarilor, e un ocean care fierbe sub razele soarelui.

Essaouira ar da semne că e un oraş plin de viaţă, însă e foarte liniştit. Are străzi înguste cu acel iz care caracterizează toate oraşele Marocului, are turişti, însă nu prea mulţi, are happy cakes şi portul, unde în miez de noapte găseşti pescarii transformaţi în neguţători de peşte proaspăt. Poţi să alegi orice: meduze, crabi, caracatiţe sau peşti de toate dimensiunile. Iar tinerii… tinerii sunt atât de frumoşi, cu pielea maronie şi ochii căprui, cu cârlionţii care se zbat în bătaia vântului.

Dacă n-au reuşit să mă şocheze deşertul, oamenii, locurile, gunoaiele, munţii sau norii, au reuşit Daciile Logan care erau prezente ca maşini de lux. Un alt lucru care mi-a amintit întru totul de România, a fost faptul că am auzit Akcent şi Inna Hot la fiecare colţ de stradă. Îmi trăgeam câte-o privire cu Simi şi ne pufnea râsul. Doar noi ştiam ce înseamnă cu adevărat România.

Seara, am reuşit să îl întâlnim pe ,,domnul pe care l-a trimis şeful” şi-am plecat spre aeroport. Dacă vrei să îţi iei prietenul cel mai bun în faţă, pe locul din dreapta, în Maroc poţi să faci asta. În aeroport, pe tabela de marcaj, la fiecare 10 minute se mai anula un zbor din cauza norului care-a reuşit să inchidă zeci de aeroporturi.

Dacă mi-a plăcut? Da, da, da. M-am întors acasă plină de energie, plină de speranţa că visele se pot împlini, fericită că în sfârşit am văzut cum arată soarele african. Dacă vrei să mergi în Maroc, e una cele mai bune decizii pe care poţi să le iei, pentru că într-un fel sau altul îţi schimbă părerea despre univers, îţi schimbă inima, până şi zâmbetul care ţi se întrezăreşte în gropiţele din obraji.

Africa mi-a reînviat dorinţa de a trăi.

Recunosc. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi ajunge acolo. Şi m-am gândit mult cu ce ar trebui să încep. Aş putea să încep cu tot, pentru că am avut parte de cea mai frumoasă călătorie, am avut parte de o vreme minunată, de colegi simpatici şi de prieteni foarte amuzanţi.

Noaptea petrecută în Madrid prin aeroport n-a mai contat când am coborât din avionul care eram sigură că mă va duce spre pierzanie. Da, am crezut c-o să mor, însă nimic nu se compară cu aerul Africii. E un aer plin de soare, un aer înecăcios şi putred în acelaşi timp, e un aer energic, care îţi pătrunde până în cele mai fragile celule ale corpului. După multă birocraţie şi ştampile pe paşaport, am pornit în marea călătorie. Domnul Şofer, care vorbea cursiv 4 limbi străine, ne-a explicat calm ,,cam care-i treaba”. În Marrakech, în centrul oraşului, ne-a anunţat prin microfon că este cazul să coborâm şi că trebuie să mergem la dumnealui în faţă să ne explice încotro să mergem: ,,Doar domnii din Europa să coboare”. Am rămas toţi cu un zâmbet mare pe faţă şi-am mulţumit frumos.

Centrul oraşului e o mare piaţă plină de tarabe în care poţi să găseşti orice, de la mâncare, haine, papuci sau cadouri. Dacă eşti vigilent şi convingător, poţi să cumperi absolut orice la preţul tău. Hostelurile marochiene seamănă cu casele bătrâneşti de la noi. Cu multă tradiţie, însă şi aici ne-am târguit cu puţină franceză, poloneză şi engleză. Marrakech-ul arată că o mare… clădire plină de diversitate. Deşi e plin de gunoaie, îţi dă cu adevărat impresia că acolo totul e diferit de ce ai trăit până acum. Da, are un aer înecăcios, însă îţi dă senzaţia că trăieşti într-o lumea fascinantă, într-o lume în care timpul are culoare. Până şi oamenii sunt diferiţi. Deşi la prima vedere îi vezi închişi, sătui de turiştii care încearcă să le treacă pragul casei neinvitaţi, dacă reuşeşti să te împrieteneşti cu ei, poţi să observi foarte uşor că au o inimă mare şi nu sunt deloc că personajele despre care ai citit prin cărţi.

A două zi, dis-de-dimineaţă, am plecat spre deşert cu cel mai interesant şofer de care am fi putut avea parte. Un domn care ne invită din 5 în 5 minute să facem un ,,picture break, great landscape” , un domn care ne-a suportat ifosele, durerile, somnul, neliniştea. La capătul unui drum de 10 ore (evident, n-ar fi ţinut atât dacă am fi sărit peste toate pauzele), am simţit nisipul deşertului cum îmi gâdilă nările. Iar cămilele, cămilele sunt cele mai drăguţe animale pe care ai putea să le vezi. Noi, toţi cei 16 erasmuşi, am plecat în marea călătorie spre mijlocul deşertului. Corturile nu erau foarte departe, însă… cocoaşa cămilei nu e cea mai comfortabilă. La cort ne-a aşteptat ,,domnul care n-a fumat şi n-a băut niciodată în viaţa lui”, încă un domn care ne-a gătit cea mai bună supă marocană şi cea mai bună carne de pui cu legume. Condimentele Marocului nu au voie să treacă neobservate, pentru că sunt foarte puternice şi le simţi direct în tot corpul. La miez de noapte am decis să ieşim afară să privim cerul cu milioane de stele.

În Maroc, luna se vede diferit, e inversă, iar stelele, nu ai avea niciodată curajul să începi să le numeri, pentru că se înmulțesc cu fiecare secundă care trece. Marocul are un cer cum n-ai avea niciodată şansa să îl vezi, un cer senin, plin de poveşti cu habibi. Ne-am înghesuit toţi în cele foarte multe pături pe care le aveam pe noi. Deşi m-am trezit numai cu nisip peste tot, nu-mi pare rău, a fost probabil cea mai senină noapte.

Dimineaţa, am băut lapte de cămilă, cafea de deşert, şi-am mâncat unt (de cămilă). Şi da, în comparaţie cu prăjiturile (şi pâinea dulce) de care dai la tot pasul în Portugalia, pâinea de acolo mi-a amintit de pâinea rumenită a bunicii. La întoarcere, printre uriaşii munţi ai Africii (până şi ei au o culoare care îţi rămâne întipărită pe retină), puteai să te izbeşti de un mare nor, sau cel puţin să îl priveşti cum se plimbă de colo colo. Iar ploaia are un miros absolut minunat. E genul ăla de ploaie care te plimbă peste tot în colţurile lumii, e o ploaie oceanică, e o ploaie care te spală de păcate.

Eram atât de aproape….