November 2010



Îţi scriu din momentul 0. Din depărtări. Din momentul în care am un întreg la picioare şi îi adulmec fiecare fâsâit. Plouă. Cu lucruri mărunte, cu evenimente neaşteptate, cu oameni noi. Sentimente, muşcături ale buzei de jos.

Se face că ne mişcăm în reluare. Eu  sunt peste tot şi nicăieri, tu eşti stabil în normalitatea de care te-ai legat de ceva timp. Îţi place să te joci cu cuvintele, eu chicotesc de fiecare dată când mai spui câte ceva. Îmi place să râd cu tine.  Ai o mimică aparte, vrei să mă înveţi şi pe mine cum să fac asta.

TU. Stai ţanţoş în bucătăria ta cea mică, îmi zici să mă dau la o parte. Urăsc să bucătăresc oricum. După ce pui totul la cuptor, mi te pisiceşti în braţe. Urăsc pisiceala. Dar pe tine te las să faci asta. Îmi place când îmi respiri prin piele.

Ai putea spune că vorbesc la fel de frumos despre toată lumea. Nu. De fapt vorbesc, îmi place să spun lucruri frumoase, însă când mă gândesc la ţine, nu pot să zic tot. Pentru că te prinzi de sforile cuvintelor pe care le gândesc. Câteodată îmi citeşti gândurile.  Îmi place să-ţi aud mormăitul de dimineaţă, îmi place să ne bem cafeaua cu geamul deschis, adulmecând soarele dimineţii. Dimineaţa, ai un miros al pielii nebun. Parcă e făcut dintr-o bucată de somn.
Când închid ochii îţi simt respiraţia în ceafă. Te simt cum te incolacesti în jurul meu şi nu mă mai laşi să respir.

Îmi place să ne ţinem de mână prin oraşe nebune şi să te vad cum ai tot timpul grijă de mine. Nu poţi să mă pierzi.
În ultima perioadă mă simt pierdută în depărtări, trăiesc totul de două ori mai repede şi mai intens. Îmi trec un million de sentimente prin venele care îmi călătoresc prin inimă şi creier.

Eşti singurul om de care mi-e dor.


Semestrul trecut v-am povestit despre Semana academica, săptămână  în care sunt celebraţi studenţii din anii terminali. Şi cum juniorii nu puteau trece neobservaţi, prin Latada  (RecepA§A£o ao Caloiro )se bucură şi ei de petreceri destinate numai lor, concerte, băute, etc.
Auzisem doar poveşti despre această săptămână nebună, în care juniorii( cei de anul I) sunt nevoiţi să execute nenumărate pedepse din partea celor mai mari, sunt nevoiţi să poarte urechi de iepure prin oraş, să meargă târâş, etc.  Iar pozele din anii trecuţi  în care înfăţişau armata de oameni care  îşi prezentau facultatea în fel şi chip, erau doar nişte imagini care păreau rupte din cărţi.
Am trăit şi eu aceleaşi sentimente. N-o să vă dau prea multe detalii, însă vă las să vedeţi filmuleţe care prezintă mult mai bine ceea ce aş putea eu să zic. Cert e că m-am bucurat nespus să văd cu ochii mei nebunia prin care trec studenţii portughezi la început de drum.

Cât despre ,,jobul” meu, o să spun că mă entuziasmează pe zi ce trece. Ieri am ieşit de nebună prin oraş  să fac poze pentru  Vicestyle( what do we wear?) şi  deşi eram foarte sceptică la început, am găsit oameni super interesanţi, oameni deschişi, oameni care se simţeau super maguliţi că vreau să-i trag în poză. Cele două ore pe care le aveam la dispoziţie au trecut mult mai repede decât m-aş fi aşteptat. Cu ocazia asta am reuşit să mai hoinăresc şi eu un pic prin oraş ( am găsit în sfârşit şi librăria lui Harry Potter, librărie pe care o caut de vreo 3 săptămâni). Am stat două săptămâni şi am citit tot ce se putea citi despre VICE, m-am uitat la documentare, am citit zeci de articole, m-am uitat la poze, m-am uitat prin reviste, am citit studii de caz. Mi-am zis întotdeauna că nu vreau să lucrez într-o multicorporatie pentru că totul e brain wash, însă cred că fără acest ,,brainwash” e imposibil să-ţi faci angajaţii să se implice 100%. E totuşi un concept destul de delicat însă care are rezultate nemaipomenite.
Şi după cum spune Nuno, coordonatorul meu, de saptmana viitoare trecem la Public Relationships.