Dacă eşti atent, poţi să observi, că de fiecare dată când se face reuniune Erasmus, întotdeauna e cel puţin o persoană căreia poţi să îi observi o lacrimă în colţul ochiului, şi-apoi un zâmbet. Ştiu, n-am vorbit despre asta niciodată, însă ne-am ataşat mult unii de alţii. Suntem o mică mare familie. Cred că am început să ne dăm seama încotro vrem să apucăm, care ne este rostul în viaţă şi cât de mult ne putem ataşa de unele locuri. Pentru că oricât de mică şi ciudată e Covilha, va rămâne mereu în sufletul nostru, ca oraşul în care am avut parte de cea mai frumoasă experienţă de student.

Săptămâna trecută am ieşit cu bine, zic eu, din maldărul de proiecte pe care cu greu le-am dus la capăt şi din examenele care par să nu se mai termine. Miercuri, pentru că primisem invitaţii speciale, am fost la antrenamentul echipei naţionale de fotbal a Portugaliei.  Un stadion arhi plin de oameni care îşi doreau să-l vadă cel puţin în viaţă pe Ronaldo. Da, ştiu,  tot despre el este vorba, însă nu vă imaginaţi cât sprijin are din partea locuitorilor acestei ţări.  Sincer, eu nu mă dau deloc în vânt după fotbal, însă toată nebunia asta de’ aici a început să mă prindă.

Şi pentru că mândria masculină nu ajunge la niciodata la nici o limită, nu se putea ca week-endul trecut să treacă neobservat. Sâmbătă, Sam( British, aşa cum  ne place să îi spunem) şi Kamil (za polish guy), au hotărât să facă maraton de alcool. 25 de shoturi, care de care mai puternice şi mai diverse. Oricum , Sam şi-a dat seama că nu trebuie să te iei niciodată la întrece cu un polonez. Seara s-a terminat în Buffalo. Buffalo e locul în care se mai cântă tunas, e locul de întâlnire săptămânală a studenţilor, e locul în care e voie să bei pe stradă, să dansezi şi să-ţi încurci picioarele printre oameni cât se poate de diverşi. Acolo s-a terminat şi petrecerea noastră. În drumul spre casă, ne-am cocoţat pe nişte balustrade şi-am văzut pentru prima oară răsăritul aici. O să ziceţi că puteam să îl văd de nenumărate ori până acum, însă motivele pentru care nu am făcut asta sunt nenumărate. Oricum, m-am bucurat nespus de soarele care mi-a intrat direct în oase şi de mirosul căldurii venite dinspre munţi.

Au început să mă colinde şi pe mine nişte gânduri din astea care mă fac să îmi dau seamă că timpul meu se scurge mult prea repede. Aş vrea să rămân aici!