Ciupanciu


Da, mai sunt vreo două săptămâni. Mi se păr nesfârşite, pentru că entuziasmul pe care l-am căpătat nu mi-l mai poate lua nimeni.
Împachetez şi despachetez de un milion de ori, ca să fiu sigură că îmi încap toate chestiile pe care le vreau şi trebuie să le iau.  Acum o să fiu pe cont propriu. Vreau să fiu sigură că o să am tot ce îmi trebuie, că n-o să-mi dau seama iar la aeroport că mi-am uitat placa de păr pe biroul din camera sora’mii.
Uite de’aia mi-e dor de Erasmus.  Pentru că nimeni, nu te-ar fi refuzat niciodată cu nimic.  Aici, prietenii mei se pierd în ceaţa de dimineaţă.  Sunt oameni totuşi, care mă caută şi cu care ies la cafea ocazional.  It feels soo fucking great, pentru că în ultima vreme n-am prea avut parte de momente din astea liniştite, în care să pot să-mi beau cafeaua negandindu-mă că mi-au mai rămas doar 10 minute până pleacă următorul autobuz.  Ciudat, acum vreau să mă  văd cu foarte mulţi cunoscuţi( mi-e tare dor de Opinisti) însă când m-am întors din ţara nu aveam chef să văd pe nimeni.  Sunt oameni care mă surprind în fiecare zi, însă cei care rămân acolo întotdeauna  mă fac să zâmbesc şi să merg în continuare.
Şi dacă mă întrebaţi dacă mi-e frică, o să zic DA, mi-e frică de mor. Pentru că vor fi o grămadă de chestii pe care va trebui să le înfrunt, pentru că voi fi singură într-o mare de necunoscuţi.  Însă cred că that’s the fun of it.  Să călătoreşti în timp, pe glob, peste tot, să cunoşti oameni, să le ştii obiceiurile de dimineaţă şi tradiţiile de Crăciun. Să ştii de ce beau cafe, galhao sau galhao escuro.

Abia aştept Crăciunul, pentru că deşi nu o să fiu cu ai mei acasă o să fiu cu alţi oameni drăguţi pe care nu i-am văzut de foarte mult timp.  Oameni care îmi dau o energie din aia debordantă. Cred că am avut parte de mai multe evenimente care trebuiau să mă pună la încercare, însă dacă Cambridge-ul din liceu, examen pe care mi l-am dorit mult, nu mi-a dat şansa să dau the best of me, acum am luat-o de la O  singură şi-o să am şansa să demonstrez multe. Mie, celorlalţi.  Deocamdată aştept să văd dacă am făcut cea mai bună alegere.
Şi da, mai sunt vreo două săptămâni.
Advertisements


Mi se inmoaie inima cand vad rasaritul de pe balconul PAC-ului si pot sa imi fumez tigara linistita.

Dimineata, la rasarit, mi-am amintit de toate lucrurile nebune care mi s-au intamplat in ultima jumatate de an. Faptul ca am ajuns intr-o tara absolut minunata, noii mei prieteni, rasaritul pe care pot sa il vad in fiecare dimineata fara sa imi fie frica ca se va uita cineva ciudat la mine, calatoriile, zambetele, noptile nedormite, alcoolul, UBI.

Mi se rupe o  bucata de inima de fiecare data cand imi amintesc de toate momentele care m-au facut sa nu imi pese, de momentele in care m-am implicat trup si suflet, de oamenii pe care i-am avut langa mine, de Porto, Coimbra, de PAC, de Erasmusii mei.

M-am schimbat. Erasmus te schimba. E pur si simplu cea mai frumoasa perioada din viata ta.  Fara indoiala. Pentru ca nu ai nici o grija, pentru ca ajungi sa fii prieten cu oameni pe care nu ii placeai deloc, ajungi sa iti spui secretele unui strain, pe culoarul din spatele caminului.  Ajungi sa imparti fumul tigarilor  cu cei mai ciudati oameni.  Ajungi sa stai in spital la coada cu orele. Ajungi sa inveti o noua limba, sa razi de colegul tau de camera, sa va certati, sa gatiti impreuna in bucatarie, ajungi sa il vezi pe ronaldo,  fanfara cantand in jardim,  comunismul care inca isi mai pastreaza traditia, ajungi sa vezi oameni lipsiti de griji, oameni care iti spun calma de fiecare data cand ai o problema.

Portughezia e nebuna.

Portugal

Dacă viaţa mea căpătase o altă perspectivă când m-am mutat în PT, de când m-am întors în ţară toate sunt pe dos, sau mai exact timpul e într-o isterie totală. Viaţa socială, politică şi orice mai vreţi voi.

Mi-am început depunerea actelor pentru al doilea stagiu erasmus( Erasmus Practice), stagiu pe care îl voi face în semestrul I al anului III, tot în Portugalia. De data asta voi merge în Porto, la VICE Portugal.  De fiecare dată când mă gândesc la asta, îmi amintesc cât de drăguţ e să zbori deasupra norilor, să crezi că pluteşti în cremă de ciocolată, şi-mi imaginez cât de frumos e să trăieşti într-un oraş pe care toată lumea îl iubeşte, cum e să-mi port rochiţele colorate, sau  să respir aer oceanic în fiecare zi. E ciudat pentru că înainte îmi doream foarte mult să rămân în România, acum însă nu-mi doresc sa plec pentru că aici e rău, ci pentru că Erasmus mi-a oferit o altă perspectivă asupra vieţii, alte şanse de care încerc să profit cât mai pot.

Ce-a însemnat Erasmus pentru mine în cele din urmă? În afară de faptul că mi-a oferit cele mai nebune momente din viaţa mea, mi-a oferit prieteni minunaţi, călătorii inedite, poze care au imortalizat cele mai frumoase clipe, soare arzător, multe zâmbete, multă dragoste. Nu ştiu cât de intens am reuşit să trăiesc fiecare clipă, însă mi-am dat toată silinţa, pentru că într-adevăr este o experienţă unică în viaţă. Atunci ai ocazia să-ţi dai seama cine eşti cu adevărat (dacă îţi faci timp pentru asta), cât de adaptabil eşti, cât de bine reuşeşti să descurci pe cont propriu, fără părinţi, fără prieteni, într-un mediu total diferit de cel care în care ai crescut, cu care ești obişnuit. Erasmus m-a făcut îmi dau seama că nu trebuie să locuieşti cu cel mai bun prieten pentru a fi fericit, că nu trebuie să depind de nimeni ca să îmi ating scopurile, mi-a dat şansa să văd cât de frumos e când lucrurile la care visezi de mult timp ajung să devină realitate. Erasmus îţi arată cât de frumos e trăieşti într-un mediu cu oameni internaţionali, oameni de la care poţi sa înveţi foarte multe lucruri într-un timp foarte scurt. Erasmus te lasă să te bucuri de cele mai scurte şi neinteresante momente, pentru că la un moment dat toate ţi se vor părea importante. Erasmus îţi arată ca poţi să fii haotic în foarte multe contexte, pentru că acolo ai ajuns pe tărâmul a ,,orice e posibil”.

Poate că Portugalia nu e cel bun loc îţi faci erasmusul, pentru că nu e la fel de faimoasă ca Franţa şi Parisul ei, ca Germania şi Berlinul, Spania şi Barcelona, ca Grecia şi Atena, însă are farmecul ei, are praful ăla înnecacios de care uneori ţi se face dor, are cel mai mare pod din Europa, cel mai mare outlet şi cel mai mare oceanariu, are ocean, plajă, oraşe drăguţe, autostrăzi lungi şi încurcate, petreceri, quiema das fitas, semana academica, tunas, fado, pasteis de nata, pasteis com carne sau bolo com chocolate. Potugalia îţi dă posibilitatea să fii calm şi să te bucuri de pasteis de nata sau de cervaja, nu te pune pe fugă, nu îţi creează prea multe probleme şi te lasă să râzi cu poftă de câte ori ai chef. Îţi arată că dragostea portugheză nu se împarte în mai multe persoane şi că sentimentele ajung să îţi străbată tot corpul.

Mă bucur că am un steag minunat semnat de cei mai importaţi oameni pentru mine, am pahare semnate în portugheză, am suveniruri şi amintiri frumoase. Vor rămâne întotdeauna acolo pentru mie.

Nu îmi pare rău pentru nimic. Şi sunt sigură că noua noii mei prieteni, chiar şi vechii portughezi de care m-am despărţit nu demult, sunt oamenii care mă vor lasă să-mi părăsesc fiţele acasă şi să mă bucur de tot ce e posibil. Pentru că ei sunt mult prea nepăsători că să se îngrijoreze pentru lucruri inutile.

Azi am căpătat un entuziasm nebun.

,Da, am atins norii.” Cu gândul ăsta m-am reîntors în Marrakech pentru că urma drumul spre cascadă. Dacă în sudul Marocului poţi să simţi cum e să trăieşti într-un loc în care timpul parcă nu-şi mai pierde răbdarea cu oamenii, dacă mergi un pic spre est, tot decorul se schimbă. Cascada a fost unul dintre punctele culminante ale călătoriei. În urma ploilor primăvăratice, apa a adunat toată roşeaţa terenurilor pârjolite de soarele Africii, şi astfel s-a produs minunea: o cascadă întru totul roşie. Ne-am plimbat cu butoaiele plutitoare, de pe un mal pe altul, am vizitat cea mai veche casă din sat, unde Aicha ne-a servit cu ceai şi nu în ultimul rând, ne-am întâlnit cu nişte maimuţe foarte drăgălaşe care păreau a fi învăţate de mici că turiştii sunt foarte pretenţioşi şi că trebuie să se ridice la nivelul aşteptărilor.

Şi cum nu se putea mai bine, am hotărât să mergem să-i spunem ,,Bună!” oceanului, care se vede total diferit din partea Africii. E un ocean flămând de poveştile pescarilor, e un ocean care fierbe sub razele soarelui.

Essaouira ar da semne că e un oraş plin de viaţă, însă e foarte liniştit. Are străzi înguste cu acel iz care caracterizează toate oraşele Marocului, are turişti, însă nu prea mulţi, are happy cakes şi portul, unde în miez de noapte găseşti pescarii transformaţi în neguţători de peşte proaspăt. Poţi să alegi orice: meduze, crabi, caracatiţe sau peşti de toate dimensiunile. Iar tinerii… tinerii sunt atât de frumoşi, cu pielea maronie şi ochii căprui, cu cârlionţii care se zbat în bătaia vântului.

Dacă n-au reuşit să mă şocheze deşertul, oamenii, locurile, gunoaiele, munţii sau norii, au reuşit Daciile Logan care erau prezente ca maşini de lux. Un alt lucru care mi-a amintit întru totul de România, a fost faptul că am auzit Akcent şi Inna Hot la fiecare colţ de stradă. Îmi trăgeam câte-o privire cu Simi şi ne pufnea râsul. Doar noi ştiam ce înseamnă cu adevărat România.

Seara, am reuşit să îl întâlnim pe ,,domnul pe care l-a trimis şeful” şi-am plecat spre aeroport. Dacă vrei să îţi iei prietenul cel mai bun în faţă, pe locul din dreapta, în Maroc poţi să faci asta. În aeroport, pe tabela de marcaj, la fiecare 10 minute se mai anula un zbor din cauza norului care-a reuşit să inchidă zeci de aeroporturi.

Dacă mi-a plăcut? Da, da, da. M-am întors acasă plină de energie, plină de speranţa că visele se pot împlini, fericită că în sfârşit am văzut cum arată soarele african. Dacă vrei să mergi în Maroc, e una cele mai bune decizii pe care poţi să le iei, pentru că într-un fel sau altul îţi schimbă părerea despre univers, îţi schimbă inima, până şi zâmbetul care ţi se întrezăreşte în gropiţele din obraji.

Africa mi-a reînviat dorinţa de a trăi.

Recunosc. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi ajunge acolo. Şi m-am gândit mult cu ce ar trebui să încep. Aş putea să încep cu tot, pentru că am avut parte de cea mai frumoasă călătorie, am avut parte de o vreme minunată, de colegi simpatici şi de prieteni foarte amuzanţi.

Noaptea petrecută în Madrid prin aeroport n-a mai contat când am coborât din avionul care eram sigură că mă va duce spre pierzanie. Da, am crezut c-o să mor, însă nimic nu se compară cu aerul Africii. E un aer plin de soare, un aer înecăcios şi putred în acelaşi timp, e un aer energic, care îţi pătrunde până în cele mai fragile celule ale corpului. După multă birocraţie şi ştampile pe paşaport, am pornit în marea călătorie. Domnul Şofer, care vorbea cursiv 4 limbi străine, ne-a explicat calm ,,cam care-i treaba”. În Marrakech, în centrul oraşului, ne-a anunţat prin microfon că este cazul să coborâm şi că trebuie să mergem la dumnealui în faţă să ne explice încotro să mergem: ,,Doar domnii din Europa să coboare”. Am rămas toţi cu un zâmbet mare pe faţă şi-am mulţumit frumos.

Centrul oraşului e o mare piaţă plină de tarabe în care poţi să găseşti orice, de la mâncare, haine, papuci sau cadouri. Dacă eşti vigilent şi convingător, poţi să cumperi absolut orice la preţul tău. Hostelurile marochiene seamănă cu casele bătrâneşti de la noi. Cu multă tradiţie, însă şi aici ne-am târguit cu puţină franceză, poloneză şi engleză. Marrakech-ul arată că o mare… clădire plină de diversitate. Deşi e plin de gunoaie, îţi dă cu adevărat impresia că acolo totul e diferit de ce ai trăit până acum. Da, are un aer înecăcios, însă îţi dă senzaţia că trăieşti într-o lumea fascinantă, într-o lume în care timpul are culoare. Până şi oamenii sunt diferiţi. Deşi la prima vedere îi vezi închişi, sătui de turiştii care încearcă să le treacă pragul casei neinvitaţi, dacă reuşeşti să te împrieteneşti cu ei, poţi să observi foarte uşor că au o inimă mare şi nu sunt deloc că personajele despre care ai citit prin cărţi.

A două zi, dis-de-dimineaţă, am plecat spre deşert cu cel mai interesant şofer de care am fi putut avea parte. Un domn care ne invită din 5 în 5 minute să facem un ,,picture break, great landscape” , un domn care ne-a suportat ifosele, durerile, somnul, neliniştea. La capătul unui drum de 10 ore (evident, n-ar fi ţinut atât dacă am fi sărit peste toate pauzele), am simţit nisipul deşertului cum îmi gâdilă nările. Iar cămilele, cămilele sunt cele mai drăguţe animale pe care ai putea să le vezi. Noi, toţi cei 16 erasmuşi, am plecat în marea călătorie spre mijlocul deşertului. Corturile nu erau foarte departe, însă… cocoaşa cămilei nu e cea mai comfortabilă. La cort ne-a aşteptat ,,domnul care n-a fumat şi n-a băut niciodată în viaţa lui”, încă un domn care ne-a gătit cea mai bună supă marocană şi cea mai bună carne de pui cu legume. Condimentele Marocului nu au voie să treacă neobservate, pentru că sunt foarte puternice şi le simţi direct în tot corpul. La miez de noapte am decis să ieşim afară să privim cerul cu milioane de stele.

În Maroc, luna se vede diferit, e inversă, iar stelele, nu ai avea niciodată curajul să începi să le numeri, pentru că se înmulțesc cu fiecare secundă care trece. Marocul are un cer cum n-ai avea niciodată şansa să îl vezi, un cer senin, plin de poveşti cu habibi. Ne-am înghesuit toţi în cele foarte multe pături pe care le aveam pe noi. Deşi m-am trezit numai cu nisip peste tot, nu-mi pare rău, a fost probabil cea mai senină noapte.

Dimineaţa, am băut lapte de cămilă, cafea de deşert, şi-am mâncat unt (de cămilă). Şi da, în comparaţie cu prăjiturile (şi pâinea dulce) de care dai la tot pasul în Portugalia, pâinea de acolo mi-a amintit de pâinea rumenită a bunicii. La întoarcere, printre uriaşii munţi ai Africii (până şi ei au o culoare care îţi rămâne întipărită pe retină), puteai să te izbeşti de un mare nor, sau cel puţin să îl priveşti cum se plimbă de colo colo. Iar ploaia are un miros absolut minunat. E genul ăla de ploaie care te plimbă peste tot în colţurile lumii, e o ploaie oceanică, e o ploaie care te spală de păcate.

Eram atât de aproape….

Next Page »