20090325012917Traiesc inconjurata de micile mele obsesii. Si nu consider asta o problema prea mare, pentru ca aceste mici indignari ale sufletului imi ghideaza viata. Ma bucur.  De ceva vreme nu mai vorbesc despre altii ca entitati separate. Doar daca au legatura directa sau indirecta cu mine. Pentru ca nu mai vreau sa critic si nu-mi place sa fiu criticata de oameni care habar nu au care este motivul deciziilor mele. Mi se pare ca am uitat sa visam si suntem mult prea preocupati de starea altora.

Am tot citit in ultima perioada despre frustrarile oamenilor legate de alti oameni . Toata lumea scrie despre asta. Toti bloggerii. M-am cam saturat de cliseele ,,urasc tipul asta de oameni” pentru simplul motiv  ca mai nou, toti tindem sa fim niste neintelesi in marea de tipuri. Pentru ca nu de mult timp nu ne mai place aglomeratia, nu mai mancam fast-food , nu mai mergem cu autobuzu si cautam sa ne izolam. Mai nou, suntem niste boemi cautatori ai unor locuri indepartate.  Pana si acei prieteni pe care ii avem mai mult sau mai putin tindem sa-i aruncam la cosul de gunoi sub pretextul ca ne dorim altceva. Suntem neintelesi, insa daca ea vrea rasarit sau apus, gasim scuze tampite. Oboseala pare totusi o componenta vitala a vietii urbane pe care majoritatea o traim, pentru ca ne gaseste o scuza de fiecare data cand cheful ne uraste.

Pe mine nu ma enerveaza multimile. Aglomeratia. Cafeaua de dimineata in cafenele neincapatoare. Doar autobuzele intarziate. Pentru ca-i fac pe altii sa ma astepte. Nu ma enerveaaza nici ca trebuie sa stau la coada la casa de bilete la tren. Nici Mac-ul din gara. Doar intarziatii. Nu ma leg de oameni in general, doar de cei care mint. De cei care nu au curaj sa-mi spuna in fata. Ma enerveaza neintelesii, pentru ca sunt cei carora nu poti sa le dai nimic care sa-i satisfaca. Ma instiga cei care toti timpul se scuza ca niciodata nu au timp, desi stau  ore intregi la tv. As putea sa dau nume ca sa nu generalizez.

Ma intristeaza oamenii care dispar fara sa zica nimic. Din peisaj, din viata ta, din tot. Aceiasi care spun ca tu nu ai nici o vina, dar pleaca. Din perpetua dorinta de separare. Pentru ca din cauza lor trebuie sa iti reconstruiesti viata. Sentimentele. Programul. Nu mai iesiti la cafea in fiecare dupa-masa la ora 5. Nu mai vorbiti pe messenger si nu mai plecati hai hui pe unde va trece prin cap, fara nici un plan preliminar. Nu il mai poti numi Domnul Primavara sau Domnisoara Oaie. Sau ce nume vrei tu.

In rest, frustrarile mele nu se leaga de multimi si neintelesi. Ci de indicatii si contraindicatii.

Advertisements

7RGgy4cxidjygvfv1OZE5yjQ_500

Stau pe baricada din fata blocului si ploua. Picioarele imi atarna lung si cativa stropi de ploaia umi uda pielea uscata de soare. Oameni coborand din tramvai incep sa alerge de colo colo. Mame cu copii in brate, batrani, oameni normali.

Am fost  intotdeauna intrigata de metodele prin care poti sa mori. Metodele prin care poti sa schimbi mentalitati. Metodele prin care poti sa manipulezi oamenii cu propriile arme.

Cateodata ma gandesc cat de importanta sunt pentru ceilalti, sau cat de mult ma apreciaza cei pe care ii cunosc. Pentru ca sunt momente in care disparitia ta genereaza un val de lacrimi si intrigi. Disparitia ta fizica.

EU. Nu-mi dau niciodata parola de la mail. Nu mi se pare necesar, mai ales ca e un lucru destul de personal. La fel ca telefonul, ca pijamalele, ca sapunul de fata sau periuta mea de dinti. Ma intreb cine mi-ar citi vechiul jurnal sau ar avea curiozitatea sa-mi umble printre haine. Cine s-ar imbraca cu rochia mea preferata, sau cine ar imparti ciorapii mei colorati. Cine mi-ar purta balerinii, sandalele, gentile. Cine si-ar baga nasul in sertarul meu cu margele si cercei.

Cine mi-ar reproduce scrisul, mi-ar fura stiloul  sau si-ar face unghiile cu oja mea cea rosie.

Cine mi-ar citi mesajele.

Cine ar spune ca am fost prietenul lui cel mai bun sau  cea mai misto persoana pe care a cunoscut-o vreodata. Cine ar spune fara politete ca am fost o tipa sociabila, desteapta sau amuzanta. Cine ar veni sa-mi renege numele si sa-mi scoata la iveala toate defectele. Cine ar veni sa spuna ca sarut prost sau ca ii placea sa ma tina de mana la apus. Cine ar recunoaste : ca a venit pentru mine la Brasov, ca m-a dus sa vad orasul de pe coline, iarna, sau ca m-a invitat la o cafea de fata cu prietena lui. Cine si-ar aminti de noptile pierdute pe mess sau cine ar spune c-a fugit cu mine pe strazile Bucurestiului. Cine ar spune ca mi-a recitat din Florian Pittis. Cine a vazut rasaritul cu mine in parc. Cine m-a contrazis, cine mi-a dat dreptate, cine a barfit cu mine zile intregi. Cine mi-ar fi cumparat fericirea.

Uneori mi se pare ca nu fac indeajuns de multe, alteori simt ca nu mai pot, nu mai vreau , nu mai am chef. Mi-e lene. Astazi am mai primit o lectie de viata, care mi-a demonstrat ca optimismul din mine nu e chiar un defect.

Ploaia ma moleseste. Ma duc sa dorm.