August 2009


Paint_The_Sky_by_larafairie

Spune. De cate ori nu ti-ai dorit sa poti calatori in timp sa poti face multe dintre lucrurile pe care le-ai aruncat subit in sertarul cu bijuterii de lemn?

Uneori traiesti un prezent continuu in urma caruia culegi repercursiunile  asupra celorlalti. Asupra oamenilor la care tii. Dorintele tale se invart intr-un cerc curcubeic, plin de energii care-si trag sforile dupa bunul plac. Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca…

Nu stiu de cate ori m-am intrebat daca regret ceva. Aproape niciodata. Evident. Poate pentru ca nu am simtit niciodata ca I didn’t do the right thing. Intotdeauna am plecat hai hui singura prin tara, fara sa-mi fie frica de calatori nepoliticosi sau oaspeti rautaciosi.

Ma enerveaza totusi ca indiferenta din noi ne face sa realizam anumite lucruri abia in urma unor evenimente care ne schimba perspectivele. Sentimentele.  Dupa moartea mamei Georgianei, am  ajuns acasa si-am cuprins-o pe mama strans in brate. Stiam ca e acolo. Pe obrajii rosii imi curgeau lacrimi de crocodil, desi nu aveam nici un motiv. Mama se uita la mine cu ochi mari, nestiind ce sa-mi zica.Pentru ca in astfel de situatii nici tu nu stii ce sa zici. Atunci mi-am dat seama din nou ca nu mi-as putea dori mai mult. Cred ca asta m-a schimbat. Si pe Geo a schimbat-o. Mult.

Ma intreb daca regret ceva din viata mea de liceu. Nu stiu daca mi-as fi dorit sa stau mai mult cu ai mei, dar faptul ca am locuit singura 4 ani mi-a restructurat solitudinea. Puternic. Am putut sa ma zbenguiesc singura prin casa. Mi-am lasat hainele imprastiate cu zilele, fara sa ma intrebe nimeni de ce. Am putut sa imi pastrez toate florile de la majorat.Timp de un an. Mi-am pus toate margelele si cerceii intr-un sertar.  Doamnei B ii placea la nebunie sa se uite acolo de fiecare data cand venea sa vada daca mai respir. Ne duceam micile intalniri de duminica in micuta mea garsoniera. Beam 3 in 1, pentru  ca eu eram o sursa inepuizabila, injuram vecinii, radeam ca disperatele si ne uitam la filme cu Milo. Uneori mi-as fi dorit sa fac mai mult de’atat. Insa nu prea stiu ce, pentru ca oamenii, oamenii conteaza mult pentru mine. Orasul, desi mic, cred ca ne-a linistit sufletele pentru o perioada. Ne-a invatat ca macar o data in viata sa nu ne fie rusine de ceea ce suntem, de ceea ce am devenit.

Mi se pare ciudat cand ma gandesc la ei. Baietii. Frumosi. Multi. Diversi. Cantareti. Chitaristi. Ciudati. Ingamfati. Inteligenti. Cruzi. Artisti. Violonisti. Jurnalisti sportivi. Oameni simpli. Oameni de care nu ai voie sa te indragostesti. Cel mai mult imi place ca am un instinct de o acuratete incredibila.

Imi pare rau doar pentru faptul ca uneori imi misuna furnici pe  limba. Imi pare rau ca m-am mutat cu ea. Faptul ca m-am incapatanat sa cred, mi-a distrus inima bucata cu bucata.Am stricat totul si mi-e dor. Amintirile  ma mananca uneori pe dinauntru. Indiferenta ne-a ucis probabil pe amandoua. Se intreba cu ceva timp in urma de ce oamenii dispar. Poate pentru ca si ea dispare fara sa zica niciodata nimic.Cred ca am crescut totusi. Sunt trista cand mi-e dor, dar imi revin prin autosugestie. Asa am facut tot timpul.

Nu stiu daca regretele sunt bune la ceva. Poate doar pentru un nou impuls. Pentru o restructurare. Pentru o insiruire de noi idei ce-ti traverseaza capul.

Se mai intampla vremurile intre noi?

Advertisements

Picture 796În clasa a noua, mi-am luat adio de la fosta mea profesoară de limbă romană din generală. Doamna Irina. Era unguroaică. Îmi amintesc şi acum cum ne calcula mediile în maghiară. În clasa a cincea, la sfârşitul orei, ne citea de fiecare dată din cartea ei preferată cu poveşti. Nu se pricepea la bancuri, însă ne povestea despre soţul ei, profesor de matematică, care întotdeauna încurca adunările în somn. I se părea incredibil de amuzant. O dată la două zile îşi schimba culoarea lacului de pe unghii. Avea un număr incredibil de mare de culori şi cred că am invidiat-o întotdeauna pentru asta.

Drum rural. Sau urban. Cu gropi sau cu dungi de avertisment. Cu semne de circulaţie sau fără. Cu biciclete sau maşini decapotabile.

Îmi place în Ardeal. De cele mai multe ori dai de munţi, aer curat şi oameni interesanţi. Ador accentul ardelenilor şi umorul lor absolut inconfundabil.

În drumul spre casă mă voi opri în judeţul Mureş, acolo unde totul pare ceva mai ciudat decât tot ce am văzut până acum. Drumul e îngust. Atât de îngust încât uneori ai impresia că o să te sufoce. Casele sunt lipite una de alta, iar oamenii aproape că nu mai au curţi. Au biserici mari, înălţătoare, în stil bizantin, gotic sau în stilul lor. Femeile circulă pe bicicletă. În Moldova, oamenii le-ar numi rebeliuni. Acolo oamenii par paşnici, senini şi lipsiţi de griji. De parcă toată viaţa au respirat aerul roz al unei vieţi halucinogene.

În Moldova oamenii au case aerisite. Curţi mari, înverzite, pe când acolo totul pare o mână de pământ cu nişte case plantate artificial. Cel puţin asta e sentimentul pe care l-am avut. Am încetat să cred că poţi judeca oamenii numai după regiunea din care provin sau după originile lor. Moldovenii nu-şi respectă tiparul şi nici ardelenii nu sunt pe atât de răutăcioşi pe cât se zice.Duminica oamenii merg la biserica, pentru ca este unul lucrurile la care tin cel mai mult.

In Gheorgheni cu greu am reusit sa gasim pe cineva care sa ne dea indicatii in romaneste. Judetul Harghita ruleaza si el puternic. Am luat o gura mare de aer de munte, pe care am adus-o si acasa. O tin in borcan. In schimb, toate indicatoarele te trimit la Toplita.Presupun ca raceala pe care am primit-o din gara nu seamana cu cea a orasului.

Am mai trecut prin Chiriteni.Locul unde am stat o bucata de vara cu Stef. Locul unde timpul pare ca sta in loc. Cu munte, cu Lacul Bicaz oglindindu-ti fata somnoroasa. M-au cuprins nostalgiile. La Falticeni am surprins un apus fantastic. Pe terminate.

Doamna Irina era ,,misto”. După patru ani in care a incetat sa mai existe, am “vizitat-o” pentru prima oară la Sangeorgiu de pădure. Pentru prima şi probabil pentru ultima oară. Cred că întotdeauna mi-am dorit să fac asta. Am avut un sentiment ciudat, poate pentru că nu voi mai avea niciodată şansa să mai vorbim. Să-mi împrumute cărţi. Să-mi povestească despre aşteptările pe care le are şi despre mândria pe care a căpătat-o pentru că s-a lăsat de fumat. Cancerul a ucis-o si pe ea.

În cele 14 ore de drum, m-am bucurat de o călătorie fantastică şi de peisaje dintre cele mai variate. Oboseala n-a mai contat.

( si amdoar18ani imi gazduieste incantarea calatoriei:D)

n54907858253_1401540_6524540

I’m chilling. Ma simt ca o musca strivita de o paleta neconventionala. N-am chef de nimic si ma ghemuiesc singuratica in scaunul meu rotitor. De patru  zile mai exact.

Mi-ar placea sa-mi inchid mansarda cu cheia. Sa-mi adun toate culorile si acuarelele. Sa incep sa desenez. Sa ma fatai intr-un balansoar maroniu. Sa vad apusul prin geamul prafuit si sa-mi beau cafeaua de dimineata, seara. Sa mai citesc din cartea mea preferata. Sau din orice alta carte. Cred c-o sa-mi inchid si telefonul o perioada.

M-am reprofilat pe Felicity. E serialul adolescentei mele. E mai vechi, dar nu-mi pasa.  Avem foarte multe lucruri in comun.  Cand eram mica imi lasam joaca de’a Sailor Moon si ma instalam in fata televizorului la bunici, langa pat.  Uneori, filmele seamana cu realitatea., stii? Azi, Felicity  face ce vrea. Poti sa faci si tu la fel? Cateodata, ma pierd printre replici  inteligente. Pline de sens. Aici, in paralel, nimeni nu-ti da lectii frumoase in urma carora sa-ti vina sa mai bei o Cola si s-o iei de la capat. Chiar, n-am mai baut Cola  de mult. Televizorul ma plictiseste. Niciodata nu gasesc nimic indeajuns de categoric incat sa-mi tai o fasie de timp. Sa privesc.

In ultima perioada mi-am cam pierdut interesul in orice. Nu ma mai uit la filme, nu mai beau cafea, nu-mi fac unghiile, nu mai citesc reviste tampite. Nu mai hoinaresc prin magazine si nu mai citesc. Astept insa nerabdatoare sa-mi cumpar un alt bilet de tren , sa plec si apoi sa ma mut. Sa-mi fac iar curat printre lucruri si le bag in geamantan. Le urasc. Vreau sa vina Geo mai repede sa ne cataram pe  tocuri in fata uriasei mele oglinzi. Si sa mancam bomboane cu ciocolata.

Mi-as dori sa joc ping pong pe creierul tau. Sa vad cat rezista. As instala o masa, mi-as cumpara palete. Si o minge. Mi-as alege cu grija inamicul. Sau am putea sa jucam billiard. Cred ca ar fi mai usor. Am putea sa schimbam putin regulile jocului. Circumvoluntiunile ar fi gaurile pe care ar trebui sa le eviti. Bila neagra ar putea sa ramana lipita de crestetul capului.

Am casa intoarsa pe dos.

hugSunt o visatoare incurabila. Am ajuns iarasi in pragul nebuniei de dorinte. Am momente in care am atat de multe lucruri pe care as vrea sa le impartasesc, incat toate mi se invart in cap ca intr-un vartej care te prinde fara nici un mijloc de scapare.

Genul asta de depresie vine o data pe luna. Sau de mai multe ori. Inca nu mi-am dat seama. Doar ca simt nevoia sa rabufnesc cu sentimentele-mi in baloane de sapun. E genul ala de depresie care te macina, care te mananca pe dinauntru. Care te cauta sa vada cat de curat esti.

Ajungi sa alergi din poarta in poarta dupa vise pictate in culori.

Mi-am probat toata garderoba azi si

Am facut un dus dupa pentru ca

Praful mi s-a asezat pe nasul racit.

Mi-am pus rochitele in alt dulap si scrisorile de la tine in celalalt.

Sub alte haine. Azi nimeni nu-mi mai scrie si nu mai astept nerabdatoare

Postasul sa-mi fluiere la geam.Sa-ti citesc randurile incurcate de emotie.

M-am mutat de la etajul zece la casa.

Maine o sa dorm in pod. Acolo  de unde pot sa vad cerul singura. Acolo unde rugina nu mi se mai prelinge pe ceasca.

Nu vreau sa recunosc asta, dar mi-ar placea sa vii la mine sa bem cafea.

sa ne uitam la filmul tau preferat si sa radem ca nebunii. Sa

Ma tii in brate. Stii cat de mult imi

place asta.

Mi-am ros toate unghiile azi, semn ca e ceva in neregula.Nu o fac prea des, dar inconstienta ma determina.

Ma enervezi tu ca gasesti scuze in orice situatie. Sincer, nimic nu imi

mai convine,

poate doar aspectul de catifea al imbratisarii

pe care mi-ai dat-o.

Vreau sa te sarut.Punct.

Am pielea uscata de soare. Atat de uscata, incat ma rusinez cand

o ating. De obicei e moale si catifelata.

E delicata.

Asa cum iti place tie.

M-am saturat sa mi se planga de o alta ea. Despre iubirea dintre ei. Uneori imi place pentru ca mi se pare siropos,

alteori, cred ca e pierdere de vreme. Am si eu problemele

mele.

In capul tau e vraieste. Eu sunt un pic mai coerenta ca tine.

Mi-ar placea sa fiu actrita, insa de mica mi-am dorit sa scriu o carte.

Pleoapele se inchid usor, usor iar ochii mi se inunda de dorinta.

Ma duc sa dorm

Mi se pare ca se potriveste cu starea mea. Restructurare a personalitatii, oameni instigati, singuratate. Vacanta care se termina.

Videopoem

20090325012917Traiesc inconjurata de micile mele obsesii. Si nu consider asta o problema prea mare, pentru ca aceste mici indignari ale sufletului imi ghideaza viata. Ma bucur.  De ceva vreme nu mai vorbesc despre altii ca entitati separate. Doar daca au legatura directa sau indirecta cu mine. Pentru ca nu mai vreau sa critic si nu-mi place sa fiu criticata de oameni care habar nu au care este motivul deciziilor mele. Mi se pare ca am uitat sa visam si suntem mult prea preocupati de starea altora.

Am tot citit in ultima perioada despre frustrarile oamenilor legate de alti oameni . Toata lumea scrie despre asta. Toti bloggerii. M-am cam saturat de cliseele ,,urasc tipul asta de oameni” pentru simplul motiv  ca mai nou, toti tindem sa fim niste neintelesi in marea de tipuri. Pentru ca nu de mult timp nu ne mai place aglomeratia, nu mai mancam fast-food , nu mai mergem cu autobuzu si cautam sa ne izolam. Mai nou, suntem niste boemi cautatori ai unor locuri indepartate.  Pana si acei prieteni pe care ii avem mai mult sau mai putin tindem sa-i aruncam la cosul de gunoi sub pretextul ca ne dorim altceva. Suntem neintelesi, insa daca ea vrea rasarit sau apus, gasim scuze tampite. Oboseala pare totusi o componenta vitala a vietii urbane pe care majoritatea o traim, pentru ca ne gaseste o scuza de fiecare data cand cheful ne uraste.

Pe mine nu ma enerveaza multimile. Aglomeratia. Cafeaua de dimineata in cafenele neincapatoare. Doar autobuzele intarziate. Pentru ca-i fac pe altii sa ma astepte. Nu ma enerveaaza nici ca trebuie sa stau la coada la casa de bilete la tren. Nici Mac-ul din gara. Doar intarziatii. Nu ma leg de oameni in general, doar de cei care mint. De cei care nu au curaj sa-mi spuna in fata. Ma enerveaza neintelesii, pentru ca sunt cei carora nu poti sa le dai nimic care sa-i satisfaca. Ma instiga cei care toti timpul se scuza ca niciodata nu au timp, desi stau  ore intregi la tv. As putea sa dau nume ca sa nu generalizez.

Ma intristeaza oamenii care dispar fara sa zica nimic. Din peisaj, din viata ta, din tot. Aceiasi care spun ca tu nu ai nici o vina, dar pleaca. Din perpetua dorinta de separare. Pentru ca din cauza lor trebuie sa iti reconstruiesti viata. Sentimentele. Programul. Nu mai iesiti la cafea in fiecare dupa-masa la ora 5. Nu mai vorbiti pe messenger si nu mai plecati hai hui pe unde va trece prin cap, fara nici un plan preliminar. Nu il mai poti numi Domnul Primavara sau Domnisoara Oaie. Sau ce nume vrei tu.

In rest, frustrarile mele nu se leaga de multimi si neintelesi. Ci de indicatii si contraindicatii.

Picture 520M-am decis in cateva ore sa plec iarasi la mare. Acum sunt mai prajita ca oricand. Mi se vad doar pupilele albe si dintii. Cand am luat trenul spre mare, am zis ca plecam in deriva. Nimeni nu stia incotro ne indreptam. Doar ca vom dormi in cort. La insistentele unora sau altora,am ajuns iarasi in Vama, dupa ce am testat apa din Costinesti care era impanzita de alge si care nu avea tocmai un miros la care un nas normal ar fi putut rezista tentatiei. Eu una am refuzat sa mai stau acolo.

In Vama apa era atat de curata, incat pana si fetele s-au dovedit a fi placut surprinse. In locul despre care se spune ca totul e murdar. Acolo unde si sufletul ti se murdareste. Acolo unde picioarele te tin treaz pana la  rasarit si apoi toata ziua dupa. Locul e la fel ca atunci cand am plecat ultima oara. Nici mai multi nici mai putini oameni, acelasi soare, acelasi nisip. Am reusit sa dorm 6 ore in 4 zile, ceea ce a fost o adevarata performanta pentru mine. Cel mai amuzant a fost sa le  gasesc pe fete imprastiate fiecare incotro, dormind cu capul  pe masa. Sincronizate. Duminica seara le-am gasit la un foc de tabara, cu un tip din Valcea caruia nu ii mai tacea gura si care spunea tot timpul ,,Da, prietenul meu doarme “ si ca fetele care stau pe izoprenul lui isi fac poze  cu care se dau mari pe haifaiv. Ne-a mai povestit despre familistii de vama care vin din Eforie si despre cei care  dorm dusi toata noaptea pentru a se trezi dimineata la rasarit. Cu o noapte inainte am identificat-o pe Helen dupa sacul ei de dormit. Verde. Pe un pat fara saltea.

In rest, am dormit cu burta la soare, si mi-am bagat bronzul in piele.Puternic.  Am avut momente in care mi-am dorit sa nu mai fiu singura. Momente in care mi-am dorit ca marea sa ma curete de mirosul singuratatii. As fi vrut sa am buze peste buzele mele si sa ma stranga in brate. M-am hotarat sa nu mai stau dupa oameni morocanosi, obositi, dupa oameni care nu au timp de mine. Imi pare rau sa zic asta, dar am nevoie de atentie, dar nu de o atentie egoista.  Mi-e dor sa ma alinte, sa ma sarute de noapte buna si sa vada rasaritul cu mine pe’un pat udat de nisipul marii. Mi-e dor sa ma asculte cand am nevoie si sa ma stranga strans strans in brate. Pentru ca ma simt protejata si mica mica, ca o buburuza.

Tot in vama l-am cunoscut si pe Andi, omul pe care trebuia sa il intalnesc cu ceva timp  in urma. A  fost scurt si concis. Si rece.Si m-am cutremurat un pic. Recunosc.

Cred ca a fost una dintre cele mai neplanificate si dragute vacante pe care le-am avut vreodata. Am facut aproape tot ce mi-a poftit inima, mai putin partea cu cerceii Am ras cu gura pana la urechi, asa cum nu am mai facut-o de mult. M-am hilizit cand motaiam toti prin gara si in tren. Trenul de Costinesti are intotdeauna intarziere.Mi-am dat seama iarasi ca lumea e mica.

M-am intors acasa dupa un drum pe care l-am dormit aproape tot. Fara vise si remuscari.

A fost una dintre cele mai lungi vacante. Cu mult timp petrecut pe drumuri, cu multe iluzii, idealuri,  trenuri, imbratisari rupte de trecerea timpului. Voi avea nevoie probabil de ceva timp de refacere, insa imi revin. Acum  ma uit la poze si zambesc.

Mrrrrrrrrrrrrr

Next Page »