Martipan


Iti place sa iti prelungesti lungimea ochilor cu un creion, negru, magic, apoi ii dai stralucire cu un tus negricios.

Stiu, iti place sa te plimbi nopti intregi prin orasul pustiu, iti place sa-ti incepi diminetile privind rasaritul care se prelinge dintre munti, iti place sa ai mii de zambete in jurul tau. Oameni veseli.

Iti prelungesti lungimea ochilor cu un tus. O singura linie, iar dunga trasata este perfecta.

Se pleaca.

Mi-am construit un alt loc numai al meu. Imi place printre muntii Portugaliei, imi place sa pierd noptile pana la rasarit cu noii mei prieteni, imi place sa invat sa conduc, sa merg la karting, imi place chiar sa fiu trezita din somn cu o cana mare de apa. Imi place cand ne intalnim dimineata la cafea sau sa dansam pana dimineata  fara sa ne plangem. Imi place cand nimeni nu ma lasa balta, imi place ca fiecare e diferit, imi place ca exista diversitate. Imi place chiar si atunci cand trebuie sa merg dintr-un capat in altul al orasului cu sacosele in mana, sau cand nu reusesc sa gatesc nimic pe aragazul ala ciudat. Imi place cand oamenii imi retin numele si toti ma considera simpatica. Imi place cand mi se spune ca am accent irlandez. Imi place  cand ploaia ma curata de pacate, cand stropii de ploaie imi ajung pana la piele iar frigul imi intra in oase. Imi place cand ma duc in biblioteca cea galagioasa si pot sa gasesc nici un loc ,,al meu”, pentru ca toti au un loc al lor. Imi place chiar si atunci cand Traian tipa de pe geamul meu, imi place cand mi se inunda camera cu fum de tigara. Imi place cand pot sa dorm jumatate de zi fara sa am nici o remuscare. Imi place cand vorbim la telefon, sau cand gatim impreuna, sau cand bem sticle intregi de vin fara ca alcoolul sa ni se incurce cu sangele. Imi place sa merg la ladies’ night, jardim, ArtBaro, Soda sau UBI. Imi place cand stau cu el la povesti si pot sa-i admir in ochi pasiunea cu care povesteste chestii, pasiunea cu care canta la contrabas, imi place sa ii aud cantand la chitara, fado. Imi place sa-i incalcesc zulufii sau sa-i sarut buzele arse de soarele oceanic.  Imi place ca ma numesc Erasmus, ca m-am schimbat, ca am colegi nebuni, ca sunt urmarita de camera de luat vederi.

Imi place ca pe usa mea scrie Alexandra.

Iei un disc demachiant si stergi cu grija tusul care iti prelungeste coada ochiului. O vezi cum dispare treptat. Ti-ar placea sa poti sa o desenezi din nou, la fel de perfecta.

S-a terminat!

Advertisements

Dragule,

Am uitat de tine, insa iti spun La multi ani acum. Suntem de doi ani impreuna, si desi uit de tine din cand in cand, imi place sa ma intorc tot timpul in bratele tale, sa-mi zdranganesc ideile, sa ti le prezint, sa le accepti si sa nu spui niciodata nimic. Stiu ca ma placi, stiu ca imi iubesti cuvintele frumos colorate de sentimente sturlubatice, stiu ca si tie iti plac norii plini de ploaie.

Te iubesc pentru ca ai avut grija sa nu pierd nici un moment important din viata mea, mi-ai iubit toate rautatile. M-ai iubit cand mi-a fost somn, cand am scris despre ei, m-ai iubit chiar si atunci cand simteam ca totul se prabuseste. M-ai facut sa zambesc.

Sunt mandra de tine!

Parabens domnule Blog!

Amdoar18ani.ro

tumblr_kp9z24mEpz1qzrvo0o1_500Mi-e dor sa iesim la cafea. Tu de o parte a orasului, eu de cealalta parte. Mi-ar placea sa simti cum tremur cand te apropiii de mine. Sa te vad cum scoti fum iar si iar  pe narile-ti uscate deja. Sa privesc indeaproape cum iti misti buzele de fiecare data cand spui ceva, fara sa fac insa nici un gest. Sa astept poate doar sa-mi creasca pulsul si sa tremur cand te vad. Sa am un zambet de’ala nebun. De fericire.

Mi-e dor de vara. Mi-e un dor de apa aia sarata care-ti usuca pielea pana la cea din urma celula inviorata de soare, mi-e dor de caldura aia nebuna care-ti trece si prin umbrela parjolita de trecerea timpului, mi-e dor de tine si poate de mine. Mi-e dor sa ma iei de mana si sa-mi amintesti ca nu trebuie sa-mi fie frica. Mi-as dori sa ma strangi in brate si sa-mi soptesti la ureche. Stii ca n-am nici o indoiala. Pot sa ma duci in parc sa ma dau in leagan? N-am doruri nebune, doar o frica de infinit.

Ma mananca pielea de la atata iarna. De la frigul care-mi trece prin bluza falfainda pe celulele mele inca bronzate. Cand simt apa curgand pe pielea-mi uneori frumos mirositoate, vreau sa mananc ciocolata. Imi trebuie mult dulce, sa nu mai simt goluri.

Ma asez in fotoliul ala flexibil, inchid ochii si stau cu o cafea in mana. Astept trecerea timpului.

Ma preling. Sunt moody in ultima perioada. Am chef sa citesc mai mult, vreau sa am parte de zile din alea cand pot sa stau in casa de dimineata pana seara, cu vizite nocturne poate. Sa umblu de nebuna pe strazile orasului. Acum sunt inghetate deja. Nici cainii nu mai hoinaresc bezmetici de dor. Mi-e dor sa ma incui in casa si sa nu mai ies din casa. Sa nu primesc nici un telefon important si sa pot sa stau linistita la o tigara in timp ce-mi desenez unghiile. Mi-e dor de zilele alea in care nu ma trezesc morocanoasa., dar cu dor de duca. Zilele alea in care-mi fac bagajul in cele 5 minute ramase si plec la gara. Imi cumpar bilet si fug. Mi-e dor sa am timp de mine, si apoi sa-mi umplu mintea-mi tampita cu idei despre tine. Fara nici o importanta in cele din urma.

Am chef sa scriu mult, sa fiu responsabila. Vreau sa iesim la cafea.

Vreau. Si ti-e frica.

tumblr_kpsi79iuzc1qzrvo0o1_500

Suntem schizofreni. In gandire, in haine, in simtiri si idei care ar putea sa ne zguduiasca universul.  Unii au devenit oameni slabi in graba spre o lume mai buna, altii s-au impiedicat de pragul usilor inchise pana  si-au indeplinit visele.

Ne traim tineretea in liceu. In locul in care ne formam ca oameni, in locul care ne-a surprins in cele mai inedite ipostaze. Nu stiu de cate ori ti-ai pus intrebari existentiale. Principala intrebare  e totusi unde te indrepti, indiferent daca ai parinti divortati sau nu, indiferent daca esti la un liceu bun sau daca esti norocos cu prietenii pe care ii ai.

Mi-e greu sa nu ma gandesc la capacitatile mele, la motivatia de care dau dovada in tot ceea ce ma implic sau in zambetul pe care il capat dupa un lucru bine facut. Am simtit dezamagirea cum mi-a ciuruit sperantele, lasandu-ma fara umbrella in balta de lacrimi deprima(n)te.

Am trecut de la liceu la facultate cu o mica deceptie, desi ulterior mi-am dat seama ca prima alegere nu m-ar fi facut la fel de fericita din anumite puncte de vedere. Am ajuns in anul II, cu foarte multe idei si planuri care mai de care mai indraznete. Pline de initiativa. Daca m-am schimbat? Cu siguranta, pentru ca pe an ce trece iti dai seama ca oamenii nu sunt niciodata asa cum te-ai fi asteptat sa fie, iti dai seama ca planurile ti se schimba pe parcurs, iti dai probabil seama ce vrei. Mi-am vazut anul asta prietenii cum au zambit dupa ce si-au vazut visul cu ochii. Unii au divortat de mine, iar altii fac parte din mine.  Am vazut oameni care au realizat tot ce si-au propus, desi uneori ti-e greu sa crezi ca orice e posibil daca iti doresti cu adevarat. Cred ca asta mi-a dat si mie acel impuls de a merge mai departe. Traiesc intr-o lume circulara, cateodata in cea politica, cateodata sunt doar un pion imaginar intr-o realitate fictiva.

Sunt Froggy. Si-o sa va povestesc cum e intr-o alta dimensiune

Mi se pare ca se potriveste cu starea mea. Restructurare a personalitatii, oameni instigati, singuratate. Vacanta care se termina.

Videopoem

20090325012917Traiesc inconjurata de micile mele obsesii. Si nu consider asta o problema prea mare, pentru ca aceste mici indignari ale sufletului imi ghideaza viata. Ma bucur.  De ceva vreme nu mai vorbesc despre altii ca entitati separate. Doar daca au legatura directa sau indirecta cu mine. Pentru ca nu mai vreau sa critic si nu-mi place sa fiu criticata de oameni care habar nu au care este motivul deciziilor mele. Mi se pare ca am uitat sa visam si suntem mult prea preocupati de starea altora.

Am tot citit in ultima perioada despre frustrarile oamenilor legate de alti oameni . Toata lumea scrie despre asta. Toti bloggerii. M-am cam saturat de cliseele ,,urasc tipul asta de oameni” pentru simplul motiv  ca mai nou, toti tindem sa fim niste neintelesi in marea de tipuri. Pentru ca nu de mult timp nu ne mai place aglomeratia, nu mai mancam fast-food , nu mai mergem cu autobuzu si cautam sa ne izolam. Mai nou, suntem niste boemi cautatori ai unor locuri indepartate.  Pana si acei prieteni pe care ii avem mai mult sau mai putin tindem sa-i aruncam la cosul de gunoi sub pretextul ca ne dorim altceva. Suntem neintelesi, insa daca ea vrea rasarit sau apus, gasim scuze tampite. Oboseala pare totusi o componenta vitala a vietii urbane pe care majoritatea o traim, pentru ca ne gaseste o scuza de fiecare data cand cheful ne uraste.

Pe mine nu ma enerveaza multimile. Aglomeratia. Cafeaua de dimineata in cafenele neincapatoare. Doar autobuzele intarziate. Pentru ca-i fac pe altii sa ma astepte. Nu ma enerveaaza nici ca trebuie sa stau la coada la casa de bilete la tren. Nici Mac-ul din gara. Doar intarziatii. Nu ma leg de oameni in general, doar de cei care mint. De cei care nu au curaj sa-mi spuna in fata. Ma enerveaza neintelesii, pentru ca sunt cei carora nu poti sa le dai nimic care sa-i satisfaca. Ma instiga cei care toti timpul se scuza ca niciodata nu au timp, desi stau  ore intregi la tv. As putea sa dau nume ca sa nu generalizez.

Ma intristeaza oamenii care dispar fara sa zica nimic. Din peisaj, din viata ta, din tot. Aceiasi care spun ca tu nu ai nici o vina, dar pleaca. Din perpetua dorinta de separare. Pentru ca din cauza lor trebuie sa iti reconstruiesti viata. Sentimentele. Programul. Nu mai iesiti la cafea in fiecare dupa-masa la ora 5. Nu mai vorbiti pe messenger si nu mai plecati hai hui pe unde va trece prin cap, fara nici un plan preliminar. Nu il mai poti numi Domnul Primavara sau Domnisoara Oaie. Sau ce nume vrei tu.

In rest, frustrarile mele nu se leaga de multimi si neintelesi. Ci de indicatii si contraindicatii.

Next Page »