Săptămâna trecută a început cu acelaşi ritm chill cu care mă obişnuisem. Din nou şcoală, un cămin din ce în ce mai gol (pentru că toată lumea pleacă în vacanţa de Paşti) şi seri petrecute în ArtBaro. Petrecerea surpriză  a lui Will-I-Am de miercuri seară a fost un adevărat succes, mai ales că nu se aştepta deloc la aşa ceva. Credea că totul va fi chill, aşa cum se obişnuise. Joi am ieşit cu Erasmuşii chinezi, singurii pe care niciodată nu îi întâlnim la petreceri. Erau ca nişte copilaşi care  şi-au primit bomboanele mult visate. Am zâmbit când am văzut inocenţa de care pot da dovadă.

Recunosc. Până de curând eram aproape convinsă că Portugalia nu e una dintre cele mai grozave ţări, însă m-am înşelat.

Sâmbătă dimineaţa am plecat spre Lisabona, oraşul despre care pot să zic că mi-a schimbat părerea despre Portugalia. Un oraş vesel, un oraş plin de viaţă, un oraş plin de hand-made şi  fado. Mi-a plăcut Bellέm-ul pentru prăjiturile sale, mi-a plăcut malul Tejo-ului, m-am bucurat de tramvaiul minimalist, de inima Lisabonei şi de centrul vechi care părea luat ca dintr-o carte de colorat.

Duminică am trecut prin Estoril şi Cascais. Roci, ocean, plajă şi palmieri. Cam aşa aş putea descrie pe scurt ziua de ieri. O zi cu soare din ăla care îţi intră în oase, cu Coca-Cola la drum, cu apus pe malul oceanului, cu roci de pe care poţi cuprinde lumea în pumn. Mi se părea că îmi trăiesc visul american, totul era luat parcă din serialele americane care îţi dau senzaţia că nu vei ajunge niciodată acolo. Dar am ajuns.

Mi-am dat seama că Erasmus nu e chiar atât de deprimant şi ar fi trebuit să fie una dintre cele mai importante perioade din viaţa mea. Cuba mi-a ţinut teoria vieţii. Mi-a zis că Erasmus te învaţă să fii fericit. Dacă nu ai făcut-o până acum, aici e timpul să înveţi să faci asta. Să-ţi dai seama de toate chestiile care te fac să zâmbeşti, de toate lucrurile care te încântă să le faci indiferent cât de uşoare sau grele ar fi, să-ţi dai seama de scopul tău în viaţă şi de oamenii de care vrei să fii înconjurat. În Erasmus nu trebuie să accepţi fiţe, figuri, crize adolescentine, pentru că sunt atât de mulţi oameni cu care poţi să ai parte de un hell of a time, încât nu trebuie să stai cu nimeni de care nu-ţi place. Ai libertatea să faci orice. Ai libertatea să alegi orice. Pentru că fericirea ta contează. Pentru că timpul tău contează. Pentru că întotdeauna îţi vei aminti de experienţa asta ca una care ţi-a schimbat viaţa. Nu treubuie să te gândeşti la dimensiunea timpului rămas sau la cât de multe lucruri ai de făcut.  Nu trebuie să te uiţi la toţi oamenii care se simţ deprimaţi. Trebuie să uiţi de tot ce te face trist, leneş, morocănos.

Carpe diem!

 

 

Advertisements


 

Şi uite aşa am ajuns şi la finalul primei săptămâni de Covilha, iar pentru mine a fost o săptămână plină de evenimente.

Covilha e la 300 de kilometri de Lisabona. Nu e cel mai interesant loc în care ai putea să mergi( asta pentru că mult prea liniştit pentru gustul meu), însă e o combinaţie de Sighişoara şiBraşov, ceea  ce înseamnă enorm pentru mine. Nu mi-aş putea dori altceva. Stăm la munte. Oraşul e plin de străzi pavate şi pante îngrozitor de înclinate. O mie de bifurcaţii şi un centru comercial la ieşirea din oraş. Magazinele se închid la ora prânzului şi puţine sunt “aberto para o almoço”. Portugheza e una dintre cele mai drăgălaşe limbi pe care ai putea să le înveţi, însă ne consolăm cu ideea că e mai  greu la început. Încă  n-am învăţat cum să cerem de mâncare. Vorbim ca muţii.

S-a cam certat vremea cu noi zilele astea, pentru că am stat cu norii deasupra capului mai tot timpul. E frumos să vezi totuşi cum totul se mişcă dintr-o parte în alta, să ai munţii la picioare sau să întrezăreşti în depărtare morile de vânt.

Beira da Interior e facultatea care ne va găzdui în următoarea jumătate de an. E o fostă fabrică, şi totul arată atât de ciudat încât prima dată ai impresia că n-ai ajuns în locul potrivit. Oamenii în schimb, au fost foarte drăguţi cu noi şi ne-au explicat tot ce aveam nevoie. Ne-au arătat clasele, orarul, profesorii, etc. Profesorii au fost înţelegători, însă colegii mei nu sunt tocmai cei mai sociabili oameni de pe pământ. Se aşteaptă să vorbesc portugheza la fel de repede şi bine ca ei, însă nu, încă nu pot să fac asta. Mai nimeni nu ştie engleză.

În schimb, colegii mei din cămin (majoritatea Erasmusi) sunt cei mai primitori oameni pe care ai putea să îi intalesti. Schimb intercultural, schimb de înjurături. E ceva normal.

Polonezii au venit  grămadă aici şi-au început să caute câţi mai mulţi străini. Toată lumea vrea să îşi perfecţioneze engleza aici. Pentru că nu îmi reţin numele, le-am promis că-mi lipesc un note peuşă. Să fiu sigură că perpetuăm comunicarea de’aseara.

Am ajuns la concluzia că “ Centro de Alcoólicos Anônimos”  nu va avea avea încă un membru, pentru că Simi a hotărât că băutura lor e groaznică.

Ne dorim un viitor mai bun.

 

 

Ştiu. Cerul este albastru. Mi-a spus marea.

Portugalia mă plimbă prin colţurile sale. Mi-ar fi plăcut să-i reîntâlnesc pe oamenii ăia zburdalnici din viaţa mea, acum în vacanţă. Vacanţa ne-ar fi obligat să ne colindăm simţurile, ne-ar fi obligat să ne pierdem timpul prin cafenele, până târziu în noapte, ne-ar fi pus să spunem poveşti până la răsărit. Mi-e dor de el. De acel el care mă strânge în braţe până îmi taie răsuflarea, de acel el care ştie să-mi simtă căldura pielii, de el cel care mă sărută cu multă dragoste. De acel el căruia nu îi este frică să mă ţină de mână.

Am vizitat Lisabona în weekend. Un oraş plin de viaţă, un oraş călduros, aerisit, un oraş plin de fado şi oameni zâmbitori. Mi-a schimbat părerea despre Portugalia cea cu oraşe încărcate, cu aer îmbâcsit de praful care nu se lasă spălat de ploaia ce iese la plimbare de zece ori pe zi, de Portugalia cea aglomerată sau prea tristă. Lisabona mi-a reînviat energia de care aveam atât de multă nevoie. Anul trecut în martie Domnul Primăvară m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Paris cu el. Mi s-a făcu frică, mi se părea că Parisul e tot ce mi-aş putea dori. Ever. După un an am ajuns în sfârşit la Paris. Un oraş puţin cam gri după toate miturile pe care le auzisem, însă un oraş care îţi transmite un aer foarte chic, un aer care scoate tot ce-i mai frumos din tine. Asta cred că mi-a plăcut cel mai mult. Barcelona, în schimb, e oraşul care şi-a colorat balcoanele cu lumina soarelui mediteranean. Barcelona e oraşul cu mare, e oraşul cu străzi aerisite, e oraşul cu Sagrada Familiga. N-am reuşit să-i simt cu adevărat întreaga putere, însă sunt fericită că am furat puţină libertate din acest oraş. O liberate din aia pe care poţi să o ţii în suflet, fără să-ţi piară entuziasmul, o libertate care te face să iubeşti tot ce te înconjoară, un sentiment care te îndeamnă să îţi urmezi visele.

Sunt prea seacă în cuvinte. Vreau pur şi simplu să-l văd, să ne privim ochii verzi plini de dorinţe arzătoare. Vreau să ne plimbăm pe străzile nebântuite de oameni trişti, să vorbim despre Occidentul care îţi acaparează toate simţurile, despre chimie, politică sau publicitate. Vreau să vorbim despre cărţi citite şi despre idei fantastice. Vreau să fie umărul pe care să plâng pentru că sunt obosită, vreau să mă sărute dimineaţa când am ochii injectaţi de somn.

Aş vrea să-mi zâmbească din raza soarelui oceanic.