Îmi place de Erasmus. Am început să-l iubesc. E un nene care ne încurajează să fim noi, e unu nene care ne prezintă ,,goi” în faţa multor oameni, e un nene care te lasă să-ţi urmezi visele în orice condiţii. Pentru că e cald şi pentru că vineri a fost Quiema das Fitas în Coimbra.

Quiema das Fitas seamănă cu Studentiada de la noi. Asociaţii studenţeşti, parade, petreceri cât încape. O săptămână de nebunie totală. Pe zi ce trece, Portugalia mă surprinde din ce în ce mai mult. Plouase toată ziua cu tunete şi fulgere, iar pe munţi, ceaţa era de două ori mai groasă decât te-ai fi aşteptat. Şi încă era muulta zăpadă.  În Coimbra, cald şi soare. N-am văzut prea multe, însă mi-a plăcut să văd Coimbra cea cu multe scări, cu catedrale roşii şi străzi pline de studenţi care de care mai şturlubatici.

Guano Apes au fost energici, au ridicat o mare de studenţi în aer, mi-au transmit un sentiment de’ ăla care mă făcea să zâmbesc de fiecare dată când mă gândeam la locul în care mă aflu. Da, e cam târziu, însă am început să mă obişnuiesc cu viaţă asta. Aici nu prea ai voie să te plângi, nu ai voie să îţi pierzi timpul cu gânduri inutile, nu ai voie să nu te bucuri. Pentru că timpul trece pe lângă tine cu o viteză îngrozitoare.

Portughezii sunt suporteri. Dacă te-ai întrebat vreodată cât de ,,supportive” poate să fie o naţiune, trebuie să vii aici. Nu ştiu alţii cum fac, însă ce se întâmplă aic continuă să mă surprindă. Înainte ca echipa naţională de fotbal a Portugaliei să ajungă aici, oraşul a intrat în renovare pentru trei săptămâni. Străzile au fost reasfaltate, s-au plantat flori, s-au tras linii pe zebră. De când au ajuns fotbaliştii în Covilha, oraşul e într-un adevărat delir. Toate magazinele au steagul Portugaliei în vitrină, unii vânzători au început chiar să se îmbrace în culorile naţionalei, steaua cea de mare se află în faţa primăriei, steagul naţionalei, si polo-ul este peste tot. În curtea universităţii, în Jardim, în parc.  Oamenii se duc la antrenamentele şi îl aşteaptă cu nerăbdare şi pe Ronaldo să vină în cantonament.

Eu sunt în plină sesiune şi sincer, nu e chiar atât de uşor precum zice toată lumea. Iar dacă vă întrebaţi cum se studiază în Portugalia, aş putea zice….uuhhuuum…ciudat. Pentru că multora nu le păsa de note, iar alţii îşi pregătesc tona de fiţuci.

Da, se întâmplă şi aici.

 

Am călătorit de un milion de ori.

Norii. Nici nu mai pot sa îi număr, pentru că mă îmbrobodesc în valuri. Privesc totul de sus şi de jos, de pe geamul avionului, nu-ţi poţi da seama cum simt asta. Îmi trec un milion de gânduri prin minte, de cele mai multe ori mă gândesc la tine.

2010.Ultimul an. Un an pe care l-am început anevoios pentru că dorinţa de a pleca în cea mai lungă călătorie din viaţa mea începea să mi se instaleze în vene. Parcă mi-aş fi injectat vise.

Februarie. Cu vânt, multă zăpadă, frică, îmbrăţişări prelungi. Atunci am pornit într-o călatorie care nu avea nici un capăt, o călătorie pe care nu aş fi putut să o planific în detaliu, într-un loc căruia abia puteam să îi pronunţ numele.  Palmieri. Am dat nas în nas cu ei pentru prima dată. Pe drumul spre Covilha, am încercat să nu aţipesc şi vroiam să înghit Portugalia dintr-o primă călătorie cu autocarul. Era o vreme nebună, însă eram acolo, în locul în care am aşteptat să ajung aproape un an.  Covilha. La început mi s-a părut fascinant, i-am colindat toate străzile încă din prima saptămână. Pe masură ce am locuit acolo mi-am dat seama ce înseamnă Erasmus, care e farmecul oraşului. Nu am trăit într-o atmosferă urbană şi deşi îmi doream multă agitaţie ca sa nu pot să respir, acolo am avut parte probabil de cei mai frumoşi oameni din viaţa mea, acolo am pus prima dată mâna pe un volan, acolo am văzut 12 răsărituri în 14 zile, acolo am urcat cele mai multe scări.  Niciodată nu voi putea spune ce înseamnă acel loc pentru mine.

Vara. Cu ploi si soare şi multe reîntâlniri. Deşi iniţial am zis că nu vreau să văd pe nimeni, faptul că m-am întâlnit cu toţi oamenii pe care nu îi văzusem de luni m-a făcut să trec mai uşor peste depresia ,,post erasmus”. Sincer, e imposibil să nu ţi se facă dor din 5 in 5 minute de câte cineva, pentru că acolo nu am avut niciodată timp să mă plictisesc. Acolo timpul parcă avea răbdare cu oamenii şi te lasă să te lăfăi în minutele sale oricât. Dar i-a ajuns. S-a supărat pe noi şi ne-a trimis pe toţi acasă, printre îmbrăţişări şi plânsete. În iulie.

Octombrie. Una dintre cele mai agitate luni din viaţa mea. Esn Iasi. Acasă, Porto,  acasă, Porto. Multe drumuri, multe zboruri cu avionul, multă panică de toate felurile. Sentimente pe care nu le-am mai încercat niciodată.  Ne-au despărţit patru ore. Octombrie.  Luna în care am decis că e cazul să mă bucur de libertatea pe care mi-am ales-o.

Noiembrie- cea mai frumoasă păcăleală de ziua mea.

Decembrie. Mult Crăciun portughez, multă Covilha, dezamagiri, bucurii, aer de munte, zăpadă prietenele mele, oameni noi. Eu aproape că nu am prietene.  Am reinceput să mă bucur de cafeaua cu ele.

2010. Anul cu cele mai multe evenimente din viaţa mea. Anul în care am văzut oceanul, am colindat o mică bucăţică de Africa, am dormit sub cerul liber în Sahara, am fost internatională, am ajuns la Paris, m-am mutat singură în Porto. Anul în care mi-am demonstrat că nimic nu este imposibil.

Trebuie doar să vreau!


Nu mai sunt două săptămâni, nici măcar câteva ore. Sunt aici deja  de o săptămână  şi  mă bucur ca un copil de absolut tot ce se întâmplă. Mi-a luat un pic să mă reacomodez cu aerul portughez, însă am revenit la normal.

Şi nu, nu călătoresc de voie, ci de nevoie, şi nu, nu am renunţat la studii. De fapt, îmi place şcoala. Voi locui în Porto ( tot în Portugalia) pentru următoarele trei luni jumătate. Cred ca este  fi una dintre cele mai mari şanse de a mă remarca şi de a mă adapta într-un oraş total necunoscut, într-un oraş în care nu cunosc pe nimeni. Şi pentru că nu vroiam să renunţ la şcoală, am aplicat pentru o practică Erasmus, pentru că experienţă mea anterioară m-a făcut să îmi dau seama că mai am nevoie de o perioadă asemănătoare.  Practica Erasmus poţi să o faci în timpul anului universitar ( deci poate fi accesată doar de studenţi) sau în vacanţa de vară, pe o perioadă de trei luni.

Lucrez la VICE  Portugal ( va apărea VICE România curând). E o revistă internaţională care are tot ce-mi trebuie mie. E în curs de dezvoltare, are proiecte minunate, reportaje, oameni inteligenţi care, deşi sunt tineri, au foarte multă experienţă în spate. Sunt cea mai tânără  de acolo, însă sper să mă ridic la nivelul aşteptărilor, deoarece asta e singura modalitate de a  pleca de aici cu cunoştinţe bine definite şi cu o experienţă pe care n-aş fi putut-o căpăta altfel.

Despre Porto pot să zic că e un oraş absolut minunat deşi câteodată mă face să-mi dau seama cât de frumoasă e România şi cât de diferiţi suntem unii de ceilalţi. Însă nu mă plâng. E un oraş în plină dezvoltare; acum se fac cunoscute o grămadă de chestii de care noi în România ne-am plictisit deja . E frumos totuşi să vezi cum anumite lucruri încep să se dezvolte într-un mediu diferit de cel cu care te-ai obişnuit. Oraşul trăieşte prin tinerii care celebrează  de fiecare dată prin ,,buffalus”. Librării, cafenele, petreceri de tot felul, oameni grăbiţi. E un oraş cosmopolit care mă umple de energie. E un oras cu deschidere la ocean.

A meritat efortul? Deocamdată da, având în vedere că am început cu dreptul iar experienţa mea de început a fost total diferită de cea pe care am trăit-o  în februarie atunci când am venit pentru prima dată  Portugalia.  

Săptămâna aceasta am fost în Covilha, pentru că a fost Latada( parada academică) şi pentru că mi-era mult prea dor de oamenii  care sunt încă acolo şi cu care  am petrecut jumătate de an.

Şi pentru că mi-a plăcut să-mi impartasec experienţa semestrul trecut , voi încerca şi de data această să fac la fel, aşadar data viitoare vă povestesc mai multe despre Latada, vă dau poze şi un mic filmuleţ ca să simţiţi puţin atmosfera de acolo.

Spor!

`Chiar daca a plouat, am plecat de mana sa vedem rasaritul. Era o dimineata din aia rece, in care frigul  iti gadila oasele,  era dimineata aia in care vantul imi flutura hainele. Imi tremura tot corpul de raceala care tocmai ma pandise, abia puteam sa scot doua zgomote, aveam un zambet mare pe fata si imi puteam simti sangele circuland prin fiecare celula.

Langa piscina, e un pod mare, care noaptea e luminat. M-a dus acolo, m-a lipit de zidul cel rosiatic si m-a sarut. Toate emotiile mi s-au ascuns in stomac. Am inchis ochii si m-am legumizat. Mi-era dor sa il vad dupa atata timp.

El, e omul care nu m-a judecat niciodata. Stiam ca intr-o zi se va intoarce sa-mi zambeasca, sa ma stranga in brate, si sa-mi sarute pleoapele incarcate de sentimentul trecerii timpului.

El e omul care te trezeste in miez de noapte sa iti spuna noapte buna, si e omul care te ia de mana sa vedeti orasul. In noapte. El e cel care iti canta dimineata inainte sa deschizi ochii. El e cel care exerseaza in parc, si lasa copiii sa se joace cu corzile contrabasului sau.

El e omul caruia nu ii pare niciodata rau, e omul caruia ii place sa vorbeasca mult, e omul care stie sa filozofeze, iar in ultimul timp a ajuns la concluzia ca trebuie sa se gandeasca mai mult la el, el e cel care te incurajeaza sa-ti urmezi visele.

In ultimul timp iesim in fiecare zi impreuna sa ne povestim dorurile. Ma priveste cu ochi sturlubatici, iar mie mi-e dor sa il sarut.

Ma macina si pe mine idei.

Bolesc. Mai bine zis de aproape dou săptămâni am gâtu îngramadit de amigdale neinjectate cu antibiotice. Cred că am început să vad frigul cu alţi ochi acum. Imi trece prin oase cu neruşinare, şi-l simt aşa cum nu mi-aş fi dorit niciodată .

Mi-e frică de îngheţ. Mi-e frică de toată răceala aia pe care pot s-o simt şi pe care cu greu reuşesc să o mai dezlipesc de corpul meu morocanos. Mi-e frică că voi ramâne singură.

Am ajuns să mă cert cu viruşii din corpul meu. Îi simt cum îmi pătrund în fiecare celulă şi joacă ping pong pe ficatul meu. Plămânii îmi joacă feste şi-mi trimit tuse prin avion. Coloana mea vertebrală ar vrea să alerge pe câmp.

Urăsc ceaiul de dimineaţă, de la amiază sau de seara. Urăsc ceaiul dintre mese. Îmi place Cola în schimb, şi nu cred că aş putea renunţa la ea. Urăsc fulgii ăia de nea pentru că mi se topesc pe nasul tot timpul îngheţat.

Mi-e dor de căldura aia care mă toropeşte, mi-e dor de sentimentul ăla pe care ţi-l dă aeroportul. E libertate în sânge şi cred că în acel moment eşti mândru de toate lucrurile pe care le-ai facut până atunci. Am început să număr zilele şi am o nerăbdare din aia pe care nu cred că am trăit-o niciodată. Aştept luna februarie.

Vreau să vină vara…