N-am avut niciodată nici în clin nici în mânecă cu dragostea.  E pur şi simplu un subiect care nu mă mai pasionează de mult, deşi îmi place când îmi trezeşte furnici în stomac.  Recunosc.

Însă.

În ultima perioadă am întâlnit tot mai mulţi oameni care se trezesc vorbind la miezul nopţii despre iubirile pe care le păstrează în suflet.  Mi se pare drăguţ faptul că nu şi-au uitat sufletele pereche,  însă Erasmus e lumea în care orice e posibil, aşa că nimeni nu refuză nimic.  N-o să încep acum cu teoria chibritului, însă mi se pare incredibil cum această experienţă te transformă în alt om, îţi schimbă sentimentele, ideile, valorile după care îţi ghidai până acum viaţă.  iubire rămasă acasă e doar un element care îţi colorează viaţa când te încui în WC cu laptopul în braţe, sau când nu vii la masă doar să vorbeşti cu ea.

Cred că dragostea, totuşi, nu e un lucru atât de simplu, mai ales când susţii cu tărie că ai inima plină de sentimente.  Nu poţi să înşeli, nu ai voie să te reindragostesti de fostele tale iubiri, nu ai voie să te consideri fidel când nu eşti.

În altă ordine de idei, a ieşit în sfârşit soarele, lucru care mă bucură enorm.  Pot în sfârşit să îmi recapăt energia şi entuziasmul de la început.  Duminică am fost în Guarda, un oraş care arată foarte romanian like,  cu centru vechi,  cofetarii,  catedrale,  un oraş pe atât de nonmountain like pe atât de liniştit.

Mi-am dat seama că mi-e foarte dor de erasmusii din Iaşi, de oamenii aia cu care poţi să petreci zi şi noapte, de oamenii care te ajută în orice condiţie, indiferent de oră, de oamenii care mi-au devenit, în timp, prieteni.

În weekend plecăm la Paris.