Saudade

 

 

 

 

I’ve been thinking about what happened in the past two years in my life and I can only remember great things. No worries, the best people I could have met, awesome parties, inteligent discussions about subjects that sometimes made me think how little I know about cultures. I have just realised that I lived among erasmus people for the last two years, and I think it was the best decision that I could have taken. Why? Because I met great people, funny people, I destroyed the stereotypes that I was convinced of, I showed people how beautiful Romania is and how little they know about us and our country.

One year since I left from the ground of ,,everything is possible”.

ESN Iasi. Also, hard working people, funny people, interested in knowing more and developing something that was so small last year. We grew up together, with people who helped us become more confident, people who gave us energy to become bigger and do greater stuff. I would like to thank to everybody who supported us, make us smile all the time, hug us when we felt weak, sad or just when we needed someone there. I would like to thank to everybody who became our friends, who gave us ideas, who came with us in Transylvania trip or Vama Veche. To everybody who danced with us in Baza, Underground or Hand.  Also, to everybody who worked hard this year so that ESN Iasi would be what it is right now.

Even though after coming back from Portugal I ended up with erasmus people, and I didnt have time to have my post erasmus ,,depression”, I will always be grateful to those who gave me a lessons of life last year, to those who never let me down and to those who always said ,,Ola”  in PAC even though they had no idea who I was. Last year, Portugal reinvented me, as I grew stronger, wiser. I know, everybody got back to their old life, lovers, friends, family, uni, work, but deep down in their heart, I know they will always remember what changed them, what showed them that world is too small and life’s too short to waste it.  Even though we got back in our contry, moved out, and maybe met better people across years, I know I will always miss seeing Enrico talking in English, Ilona’s delays and energy, Emi’s energy and support, Killer’s laugh, the interesting discussions with Loco, Sam’s dance, Patryk’s explanations about photography, the chinese people’s party, William for his support, Diego for his great ideas, Joana for her kindness.

All of you made me have the best erasmus, as my greek friend Chris wished me, and I am sure we will meet again soon, Iasi people, Covi people.  World is too small!

 

Din arhivă.12

Da, se pleacă. Ştiu, am mai zis asta, însă e greu să te desparţi de oamenii cu care ai locuit jumătate de an, mai ales că nu ştim când ne vom mai revedea.

Am terminat. Mi-am terminat examenele, şi sunt fericită că pot să mă întorc liniştită acasă.

Aici, timpul câteodată pare că stă în loc, câteodată ţi se pare că-ţi fuge de sub picioare. Ai vrea să îl prinzi, însă nu ştii sigur dacă vrei să faci asta.

Miercuri a fost ultima cină Erasmus, cină la care am participat toţi cei 70 de erasmusi. Nu contează că nu îi cunoşti pe toţi la fel de bine, însă îi porţi pe toţi în suflet. După cină, ne-am petrecut, aşa cum sincer, nu credeam că se va întâmplă. A fost drăguţ, pentru că am fost toţi, am simţit încă o dată că suntem o mare familie. Familia Erasmus. Şi cred că a fost a două cea mai reuşită petrecere de când sunt aici. Am dansat, am râs, ne-am povestit dorurile, ofurile, am văzut soarele plimbându-se printre munţi. E minunat să simţi dimineaţa cum frigul îţi cuprinde tot corpul, să simţi razele soarelui gadilindu-ţi faţa.

Enrico, singurul italian de aici, mi-a zis că ,, Erasmus is Paradise”. Şi-am început să îi dau dreptate. Pentru că aici aproape niciodată nu trebuie să îţi faci griji pentru ziua de mâine şi întotdeauna te trezeşti cu un zâmbet mare pe faţă. Pentru că e o nouă zi.

Nu de mult timp l-am cunoscut pe Francisco, prietenul nostru portughez. Va fi erasmus în Slovacia. Şi mi-am amintit de toate sfaturile pe care mi le-au dat prietenii mei erasmusi înainte de a pleca de’acasa. Mi-am amintit de ultima petrecere ESN, petrecere la care ne-am reunit cu toţii, petrecere la care am reuşit să vorbesc mai mult cu unii sau alţii.

Mi-am zis că nu mă voi ataşa niciodată prea mult de oameni. Însă mi-e imposibil să nu fac asta. Şi nu pentru că străinii sunt diferiţi, mai nebuni, mai energici, conservatori sau liberali, ci pentru că îţi dau şansa să te rupi de cotidianul care nu-ţi mai colorează zilele, te lasă să-ţi faci inima să zboare în acelaşi ritm cu a lor. Mi-e greu să nu mă ataşez de ei, pentru că îmi sunt dragi, pentru că am trăit cu unii dintre ei cele mai importante momente din viaţa mea, pentru că am plâns împreună cu ei, pentru că râs, pentru că mi-au fost prieteni când am avut nevoie.

Mi-e frică să mă întorc acasă, însă pe de altă parte, abia aştept.

Abia aştept!

 

Din arhiva.11

Îmi place de Erasmus. Am început să-l iubesc. E un nene care ne încurajează să fim noi, e unu nene care ne prezintă ,,goi” în faţa multor oameni, e un nene care te lasă să-ţi urmezi visele în orice condiţii. Pentru că e cald şi pentru că vineri a fost Quiema das Fitas în Coimbra.

Quiema das Fitas seamănă cu Studentiada de la noi. Asociaţii studenţeşti, parade, petreceri cât încape. O săptămână de nebunie totală. Pe zi ce trece, Portugalia mă surprinde din ce în ce mai mult. Plouase toată ziua cu tunete şi fulgere, iar pe munţi, ceaţa era de două ori mai groasă decât te-ai fi aşteptat. Şi încă era muulta zăpadă.  În Coimbra, cald şi soare. N-am văzut prea multe, însă mi-a plăcut să văd Coimbra cea cu multe scări, cu catedrale roşii şi străzi pline de studenţi care de care mai şturlubatici.

Guano Apes au fost energici, au ridicat o mare de studenţi în aer, mi-au transmit un sentiment de’ ăla care mă făcea să zâmbesc de fiecare dată când mă gândeam la locul în care mă aflu. Da, e cam târziu, însă am început să mă obişnuiesc cu viaţă asta. Aici nu prea ai voie să te plângi, nu ai voie să îţi pierzi timpul cu gânduri inutile, nu ai voie să nu te bucuri. Pentru că timpul trece pe lângă tine cu o viteză îngrozitoare.

Portughezii sunt suporteri. Dacă te-ai întrebat vreodată cât de ,,supportive” poate să fie o naţiune, trebuie să vii aici. Nu ştiu alţii cum fac, însă ce se întâmplă aic continuă să mă surprindă. Înainte ca echipa naţională de fotbal a Portugaliei să ajungă aici, oraşul a intrat în renovare pentru trei săptămâni. Străzile au fost reasfaltate, s-au plantat flori, s-au tras linii pe zebră. De când au ajuns fotbaliştii în Covilha, oraşul e într-un adevărat delir. Toate magazinele au steagul Portugaliei în vitrină, unii vânzători au început chiar să se îmbrace în culorile naţionalei, steaua cea de mare se află în faţa primăriei, steagul naţionalei, si polo-ul este peste tot. În curtea universităţii, în Jardim, în parc.  Oamenii se duc la antrenamentele şi îl aşteaptă cu nerăbdare şi pe Ronaldo să vină în cantonament.

Eu sunt în plină sesiune şi sincer, nu e chiar atât de uşor precum zice toată lumea. Iar dacă vă întrebaţi cum se studiază în Portugalia, aş putea zice….uuhhuuum…ciudat. Pentru că multora nu le păsa de note, iar alţii îşi pregătesc tona de fiţuci.

Da, se întâmplă şi aici.

 

 

Din arhivă.8

Recunosc. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi ajunge acolo. Şi m-am gândit mult cu ce ar trebui să încep. Aş putea să încep cu tot, pentru că am avut parte de cea mai frumoasă călătorie, am avut parte de o vreme minunată, de colegi simpatici şi de prieteni foarte amuzanţi.

Noaptea petrecută în Madrid, prin aeroport n-a mai contat când am coborât din avionul care eram sigură că mă va duce spre pierzanie. Da, am crezut c-o să mor, însă nimic nu se compară cu aerul Africii. E un aer plin de soare, un aer înecăcios şi putred în acelaşi timp, e un aer energic, care îţi pătrunde până în cele mai fragile celule ale corpului. După multă birocraţie şi ştampile pe paşaport, am pornit în marea călătorie. Domnul Şofer, care vorbea cursiv 4 limbi străine, ne-a explicat calm ,,cam care-i treaba”. În Marrakech, în centrul oraşului, ne-a anunţat prin microfon că este cazul să coborâm şi că trebuie să mergem la dumnealui în faţă să ne explice încotro să mergem: ,,Doar domnii din Europa să coboare”. Am rămas toţi cu un zâmbet mare pe faţă şi-am mulţumit frumos.

Centrul oraşului, e o mare piaţă plină de tarabe în care poţi să găseşti orice, de la mâncare, haine, papuci sau cadouri. Dacă eşti vigilent şi covingător, poţi să cumperi absolut orice la preţul tău. Hostelurile marochiene seamănă cu casele bătrâneşti de la noi. Cu multă tradiţie, însă şi aici ne-am târguit cu puţină franceză, poloneză şi engleză. Marrakech-ul arată că o mare …clădire plină de diversitate. Deşi e plin de gunoaie, îţi dă cu adevărat impresia că acolo totul e diferit de ce ai trăit până acum. Da, are un aer înecăcios, însă îţi dă senzaţia că trăieşti într-o lumea fascinantă, într-o lume în care timpul nu are culoare. Până şi oamenii sunt diferiţi. Deşi la prima vedere îi vezi închişi, sătui de turiştii care încearcă să le treacă pragul casei neinvitaţi, dacă reuşeşti să te împrieteneşti cu ei, poţi să observi foarte uşor că au o inimă mare şi nu sunt deloc că personajele despre care ai citit prin cărţi.

A două zi, dis-de-dimineaţă, am plecat spre deşert, cu cel mai interesant şofer de care am fi putut avea parte. Un domn care ne invită din 5 în 5 minute să facem un ,,picture break, great landscape” , un domn care ne-a suportat ifosele, duderile, somnul, neliniştea. La capătul unui drum de 10 ore (evident, n-ar fi ţinut atât dacă am fi sărit peste toate pauzele), am simţit nisipul deşertului cum îmi gâdilă nările. Iar cămilele, cămilele sunt cele mai drăguţe animale pe care ai putea să le vezi. Noi, toţi cei 16 erasmuşi, am plecat în marea călătorie spre mijlocul deşertului. Corturile nu erau foarte departe, însă…cocoaşa cămilei nu e cea mai comfortabilă. La cort ne-a aşteptat ,,domnul care n-a fumat şi n-a băut niciodată în viaţa lui”, însă un domn care ne-a gătit cea mai bună supă marocană şi cea mai bună carne de pui cu legume. Condimentele Marocului nu au voie să treacă neobservate, pentru că sunt foarte puternice şi le simţi direct în tot corpul. La miez de noapte am decis să ieşim afară să privim cerul cu milioane de stele.

În Maroc, luna se vede diferit, e inversă, iar stelele, nu ai avea niciodată curajul să începi să le numeri, pentru că cu fiecare secundă care trece se înmulţesc. Marocul are un cer cum n-ai avea niciodată şansa să îl vezi, un cer senin, plin de poveşti cu habibi. Ne-am înghesuit toţi în cele foarte multe pături pe care le aveam pe noi. Deşi m-am trezit numai cu nisip peste tot, nu-mi pare rău, a fost  probabil cea mai senină noapte.

 

 

Dimineaţa, am băut lapte de cămilă, cafea de deşert, şi-am mâncat unt (de cămilă). Şi da, în comparaţie cu prăjiturile( şi pâine dulce)  de care dai la tot pasul în Portugalia, pâinea de acolo mi-a amintit de pâinea rumenită a bunicii. La întoarcere, printre uriaşii munţi ai Africii (până şi ei au o culoare care îţi rămâne întipărită pe retină), puteai să te izbeşti de un mare nor, sau cel puţin să îl priveşti cum se plimbă de colo colo.  Iar ploaia de are un miros absolut minunat. E genul ăla de ploaie care te plimbă peste tot în colţurile lumii, e o ploaie oceanică, e o ploaie care te spală de păcate.

Eram atât de aproape….

(Va urma)

 

Din arhivă. 9

,,Da, am atins norii.” Cu gândul ăsta m-am reîntors în Marrakech pentru că urma drumul spre cascadă.  Dacă în sudul Marocul poţi să simţi cum e să trăieşti într-un loc în care timpul parcă nu-şi mai pierde răbdarea cu oamenii, dacă mergi un pic spre est, tot decorul se schimbă. Cascada a fost unul dintre punctele culminante ale călătoriei. În urma ploilor primăvăratice, apa a adunat toată roşeaţa terenurilor pârjolite de soarele Africii, şi astfel s-a produs minunea: o cascadă întru totul roşie. Ne-am plimbat cu butoaiele plutitoare, de pe un mal pe altul,  am vizitat cea mai veche casă din sat, unde Aicha ne-a servit cu ceai şi nu în ultimul rând, ne-am întâlnit cu nişte maimuţe foarte drăgălaşe care păreau a fi învăţate de mici că turiştii sunt foarte pretenţioşi şi că trebuie să se ridice la nivelul aşteptărilor.

Şi cum nu se putea mai bine, am hotărât să mergem să-i spunem ,,buna” oceanului, care se vede total diferit din partea Africii. E un ocean flămând de poveştile pescarilor, e un ocean care fierbe sub razele soarelui.

Essaouira ar da semne că e un oraş plin de viaţă, însă e foarte liniştit. Are străzi înguste cu acel iz care caracterizează toate oraşele Marocului, are turişti, însă nu prea mulţi, are happy cakes şi portul, unde în miez de noapte găseşti pescarii transformaţi în neguţători de peşte proaspăt. Poţi să alegi orice: de la meduze, crabi, caracatiţe sau peşti de toate dimensiunile. Iar tinerii, tinerii sunt atât de frumoşi, cu pielea maronie şi ochii căprui, cu cârlionţii care se zbat în bătaia vântului.

Dacă n-a reuşit să mă şocheze deşertul, oamenii, locurile, gunoaiele, munţii sau  norii, au reuşit Daciile Logan care erau prezente ca maşini de lux. Un alt lucru care mi-a amintit întru totul de România, a fost faptul că am auzit Akcent şi Inna Hot la fiecare colţ de stradă. Îmi trăgeam câte-o privire cu Simi şi ne pufnea râsul. Doar noi ştiam ce înseamnă cu adevărat România.

Seara, am reuşit să îl întâlnim pe ,,domnul pe care l-a trimis seful” şi-am plecat spre aeroport.  Dacă vrei să îţi iei prietenul cel mai bun în faţă, pe locul din dreapta, în Maroc poţi să faci asta. În aeroport, pe tabela de marcaj la fiecare 10 minute se mai anula un zbor din cauza norului care-a reuşit să inchidă zeci de aeroporturi.

Dacă mi-a plăcut? Da, da, da.  M-am întors acasă plină de energie, plină de speranţa că visele se pot împlini, fericită că în sfârşit am văzut cum arată soarele african. Dacă vrei să mergi în Maroc, e una cele mai bune decizii pe care poţi să le iei , pentru că într-un fel sau altul îţi schimbă părerea despre univers, îţi schimbă inima, până şi zâmbetul care ţi se întrezăreşte în gropiţele din obraj.

Africa mi-a reînviat dorinţa de a trăi.

 

 

Din arhivă.6

Săptămâna 6. Adică săptămâna cu multe ore de vacanţă, pentru că n-am reuşit să fac mai nimic din ce mi-am propus. N-am reuşit decât să dorm în patul meu de deasupra norilor în singura mea săptămână de vacanţă.

M-am reîntâlnit cu polonezii care abia s-au întors din Canare şi m-am bucurat de multe poveşti în fiecare seară de cină. Aveam nevoie de asta. Duminică ne-am întâlnit toţi cei rămaşi în PAC şi am organizat un mic ,,Erasmus breakfast”. Nu m-am simţit ca acasă, însă am simţit că fac parte dintr-o mare familie. Familia cu multe diferenţe, familia în care tot timpul ai ceva de învăţat de la fiecare din membrii săi.  După ” breakfast’’ ne-am întâlnit toţi în Jardin Publico şi ne-am bucurat de soarele care părea că vrea să ne implanteze raze în oase. Mulţi dintre noi ne-am unit cu Votka, Nokia şi Facebook. Votka pentru că e cea mai bună modalitate de a-ţi găsi noi prieteni, Nokia pentru că e marca cu singurele telefoane care rezistă zborurilor de la etajul 2 atunci când afli că el o iubeşte şi pe ea, iar Facebook pentru că e cea mai rapidă metodă de a ,,da un telefon”; e gratis, rapid, poţi să dai veste în ţară şi poţi să afli secrete nedezvăluite.

 

Vroiam să ştiu dacă îmi va fi dor de ai mei, însă da, e prima oară când aş fi vrut să fiu acasă de Paşti. Pentru că e locul  în care mă încarc cu energie, e locul în care nu se supără nimeni că am lăsat lumina prea mult aprinsă sau că am stat prea mult la baie. E locul în care pot să mănânc prăjiturile mamei şi pot să stau la poveşti cu bunicul.

Luni a început Semana Acadέmica iar pe 7 Aprilie începe Gear up Festival. O săptămână plină de evenimente, plină de Tunas, petreceri şi multă muncă, o săptămână în care toate planurile îţi sunt date peste cap.

Mă tot întreb dacă sunt fericită. Dacă sunt în locul potrivit la timpul potrivit. Indiferent de răspuns, sunt într-un loc din care cu siguranţă voi deprinde multe învăţături. Am povestit ieri cu Loco despre vieţile noastre. Despre visele pe care vrem să le atingem, despre scopul pe care îl avem. El vrea să devină arhitect. Vrea să proiecteze case, vrea să construiască oraşe, vrea să zâmbească după fiecare noapte nedormită, ştiind că nimic nu este în zadar. Eu vreau să lucrez în publicitate. Vreau să fiu creativă, vreau ca ideile mele să aibă impact. La fel, vreau să mă trezesc după două ore de somn ştiind că fac ceea ce-mi place şi că nu aş putea renunţa la asta niciodată. Şcoala e locul în care preferi să locuieşti, şcoala e experienţa pe care o trăieşti de fiecare dată când îţi asumi un risc, şcoala e modul în care reuşeşti să-ţi atingi visele.

Pentru că fără ea, am fi doar nişte păpuşi conduse de cei care au avut mai mult curaj.

 

Din arhiva.5

 

Săptămâna trecută a început cu acelaşi ritm chill cu care mă obişnuisem. Din nou şcoală, un cămin din ce în ce mai gol (pentru că toată lumea pleacă în vacanţa de Paşti) şi seri petrecute în ArtBaro. Petrecerea surpriză  a lui Will-I-Am de miercuri seară a fost un adevărat succes, mai ales că nu se aştepta deloc la aşa ceva. Credea că totul va fi chill, aşa cum se obişnuise. Joi am ieşit cu Erasmuşii chinezi, singurii pe care niciodată nu îi întâlnim la petreceri. Erau ca nişte copilaşi care  şi-au primit bomboanele mult visate. Am zâmbit când am văzut inocenţa de care pot da dovadă.

Recunosc. Până de curând eram aproape convinsă că Portugalia nu e una dintre cele mai grozave ţări, însă m-am înşelat.

Sâmbătă dimineaţa am plecat spre Lisabona, oraşul despre care pot să zic că mi-a schimbat părerea despre Portugalia. Un oraş vesel, un oraş plin de viaţă, un oraş plin de hand-made şi  fado. Mi-a plăcut Bellέm-ul pentru prăjiturile sale, mi-a plăcut malul Tejo-ului, m-am bucurat de tramvaiul minimalist, de inima Lisabonei şi de centrul vechi care părea luat ca dintr-o carte de colorat.

Duminică am trecut prin Estoril şi Cascais. Roci, ocean, plajă şi palmieri. Cam aşa aş putea descrie pe scurt ziua de ieri. O zi cu soare din ăla care îţi intră în oase, cu Coca-Cola la drum, cu apus pe malul oceanului, cu roci de pe care poţi cuprinde lumea în pumn. Mi se părea că îmi trăiesc visul american, totul era luat parcă din serialele americane care îţi dau senzaţia că nu vei ajunge niciodată acolo. Dar am ajuns.

Mi-am dat seama că Erasmus nu e chiar atât de deprimant şi ar fi trebuit să fie una dintre cele mai importante perioade din viaţa mea. Cuba mi-a ţinut teoria vieţii. Mi-a zis că Erasmus te învaţă să fii fericit. Dacă nu ai făcut-o până acum, aici e timpul să înveţi să faci asta. Să-ţi dai seama de toate chestiile care te fac să zâmbeşti, de toate lucrurile care te încântă să le faci indiferent cât de uşoare sau grele ar fi, să-ţi dai seama de scopul tău în viaţă şi de oamenii de care vrei să fii înconjurat. În Erasmus nu trebuie să accepţi fiţe, figuri, crize adolescentine, pentru că sunt atât de mulţi oameni cu care poţi să ai parte de un hell of a time, încât nu trebuie să stai cu nimeni de care nu-ţi place. Ai libertatea să faci orice. Ai libertatea să alegi orice. Pentru că fericirea ta contează. Pentru că timpul tău contează. Pentru că întotdeauna îţi vei aminti de experienţa asta ca una care ţi-a schimbat viaţa. Nu treubuie să te gândeşti la dimensiunea timpului rămas sau la cât de multe lucruri ai de făcut.  Nu trebuie să te uiţi la toţi oamenii care se simţ deprimaţi. Trebuie să uiţi de tot ce te face trist, leneş, morocănos.

Carpe diem!

 

 

 

Din arhiva.4

Am revenit acasă, după multe zile plimbate pe străzile Europei. Barcelona şi Paris, două dintre oraşele pe care mi-am dorit intodeauna să le vizitez.

Barcelona e unul dintre oraşele care te umplu de viaţă. E cel mai energic oraş pe car l-am văzut. Are oameni frumoşi, drăguţi, are blocuri incredibile, case frumos desenate în culoarea soarelui mediteranean. Barcelona are Sagrada Familia şi nisipul Mării Mediterane. Am ajuns la mare pentru prima data anul ăsta,  de fapt e pentru prima oară când am simţit nisipul sub picioare în martie, un nisip cald ca după o zi toridă de vară. Marea m-a încântat nespus, mai ales că sunt dependentă total de ea.  În fiecare seară, fântâna magică are program artistic.  L-am privit parcă înnebuniţi de culorile care răbufneau din apa care ţâşnea din toate cercurile.  Duminică, ne-am întâlnit cu suporterii  Barcelonei, care se înghesuiau să-şi cumpere bilet la meci.  Stadionul e absolut uriaş.  Ador oraşele mari, vivace, aerisite.  Barca, aşa cum i se mai spune, e unul dintre acele oraşe, un oraş în care totul e pe fugă, însă e liniştit în felul lui,  e un oraş deschis, cu străzi largi, în care simţi că ai prins în pumn toată libertatea din lume, e un oraş verde, atât de verde încât n-ai avea timp să te sufoci.

Un zbor.

Paris. Încă de când am ajuns, Parisul mi-a transmis mulţi fluturi în stomac, unul dintre motive fiind şi faptul că înglobează atât de multe mituri,  încât ai senzaţia că nu vei ajunge niciodată să le cunoşti pe toate.  Mi-a adus aminte totodată de Bucureşti, de construcţia înghesuită a străzilor, de Arcul de Triumf, de griul blocurilor care îţi dau un aer nostalgic.  În Paris e clar mama modei.  E oraşul în care am văzut cei mai eleganţi bărbaţi, e oraşul în care chiar şi cele mai urâte femei sunt frumoase, pentru că acolo moda înfloreşte continuu indiferent de anotimp.  În două zile, am reuşit să văd tot ce era mai important.  Un pic de Louvre, Turnul Eiffel( care mi-a dat nişte emoţii îngrozitoare, nişte fluturi în stomac pe care nu cred că îi voi retrăi prea curând), Champs  Elysée( unde m-am bucurat de priveliştea minunată, de aglomeraţie şi de apusul care scălda oraşul într-o mare de lumină portocalie), Arc de Triomphe, Moulin Rouge şi Nôtre Dame.  Franţa mi-a transmis în sfârşit sentimentul pe care profesoara de limba franceză şi-a dorit întotdeauna să ni-l insufle.  M-am bucurat de podurile de deasupra Senei, de metrourile franceze care mi-au transmis clar un sentiment de nesiguranţa pentru că sunt vechi, triste şi pline de oameni care te privesc suspicios, m-am bucurat de soarele francez, de cafenele şi de străduţele care te făceau să te simţi foarte urban şi chic.

În afară de nebunia micii mele excursii, cel mai frumos mi s-a părut faptul că există o adevărată industrie a artei şi a filmului.

I loved that.

 

Din arhiva.3

N-am avut niciodată nici în clin nici în mânecă cu dragostea.  E pur şi simplu un subiect care nu mă mai pasionează de mult, deşi îmi place când îmi trezeşte furnici în stomac.  Recunosc.

Însă.

În ultima perioadă am întâlnit tot mai mulţi oameni care se trezesc vorbind la miezul nopţii despre iubirile pe care le păstrează în suflet.  Mi se pare drăguţ faptul că nu şi-au uitat sufletele pereche,  însă Erasmus e lumea în care orice e posibil, aşa că nimeni nu refuză nimic.  N-o să încep acum cu teoria chibritului, însă mi se pare incredibil cum această experienţă te transformă în alt om, îţi schimbă sentimentele, ideile, valorile după care îţi ghidai până acum viaţă.  iubire rămasă acasă e doar un element care îţi colorează viaţa când te încui în WC cu laptopul în braţe, sau când nu vii la masă doar să vorbeşti cu ea.

Cred că dragostea, totuşi, nu e un lucru atât de simplu, mai ales când susţii cu tărie că ai inima plină de sentimente.  Nu poţi să înşeli, nu ai voie să te reindragostesti de fostele tale iubiri, nu ai voie să te consideri fidel când nu eşti.

În altă ordine de idei, a ieşit în sfârşit soarele, lucru care mă bucură enorm.  Pot în sfârşit să îmi recapăt energia şi entuziasmul de la început.  Duminică am fost în Guarda, un oraş care arată foarte romanian like,  cu centru vechi,  cofetarii,  catedrale,  un oraş pe atât de nonmountain like pe atât de liniştit.

Mi-am dat seama că mi-e foarte dor de erasmusii din Iaşi, de oamenii aia cu care poţi să petreci zi şi noapte, de oamenii care te ajută în orice condiţie, indiferent de oră, de oamenii care mi-au devenit, în timp, prieteni.

În weekend plecăm la Paris.

 

Din arhiva.2

Sunt puţin nelămurită în ceea ce priveşte trecerea timpului pe’aici.

Plouă de când am ajuns aici.  Am început să ne facem deja planuri pentru anotimpul secetos. Deocamdată,săptămâna trecere fără măcar să îţi poţi da seama dacă se întâmplă ceva cu adevărat intreresant sau nu.

Occidentul e cel mai ciudat loc pe care l-am întâlnit.  Petrecerile încep la ora 2 noaptea, dacă ai noroc, dacă nu la 4.  Miercurea e ziua în care toate lucrurile sunt date peste cap şi nu contează dacă mai ai de învăţat sau nu.  În weekend, lucrurile sunt atât de paşnice, încât ajungi să ai prea mult timp liber. Ploaia mi-a cam încurcat planurile şi am decis să nu mai ies din casă decât în cazuri excepţionale.  Mi se pare că ziua e mult mai lungă când nu plouă însă voi avea oricum foarte mult de citit, aşa că nu am timp să mă plictisesc.  Mulţi au noroc în ceea ce priveşte şcoala, însă eu nu mă număr printre aceia.  Am examene şi sunt tratată ca orice alt student portughez.

Come on, this is Erasmus!  Asta e replica pe care o aud de când am venit. Orice ai face, oricât de plictisit, obosit, flămând ai fi , nu contează, pentru că eşti în Erasmus.  Cei de’€™aici parcă şi-au construit o lume a lor, încă care totul e posibil.  Nimeni nu te judecă pentru ce eşti sau ce nu eşti, toţi îţi sunt prieteni.

Câteodată şcoala rămâne pe ultimul loc.  Asta mi-au spus toţi cei care au venit cu Erasmus în România, însă aici mi se pare că lucrurile ţin mai mult de noroc decât de capacitatea ta de a ţine pasul cu toate evenimentele care se întâmplă.  De ce?  Pentru că unii călătoresc tot timpul şi trec toate examenele pentru că şi-au ales singuri modul de examinare, pe de altă parte alţii muncesc foarte mult iar rezultatele nu sunt tocmai pe măsura aşteptărilor.  Petrecerile şi călătoriile sunt puse aproape întotdeauna pe planul întâi, pentru că trăieşti în lumea Erasmus, de parcă ai fi în Wonderland.  Peste două săptămâni ne-am hotărât să plecăm la Paris.  Oricum nu-i pasă nimănui ce facem, unde mergem când ne intorcem.  Patryk a făcut deja toate calculele, a cumpărat bileţele, a decis ruta.  El e mama omida, el face, el desface, el le ştie pe toate, el e cel care te poate ajută în orice problemă.  Am ajuns la concluzia că dacă îţi faci calculele bugetare bine, bursa îţi ajunge aproape pentru toate călătoriile pe care le-ai planificat.  Oricum, e aproape singura ta şansa de a fi merge oriunde îţi pofteşte inimă, pentru că în momentul în care ţi-ai încheiat şederea în Erasmus, toată viaţa ţi se schimbă.  Revii la vechile tale obiceiuri: şcoală, casă şi eventual ieşiri cu prieten(ul)îi şi va fi mult mai greu să iei decizia unei plecări pe minut.  Obositor.

Aştept momentul când voi vedea Africa.