I’ve been thinking about what happened in the past two years in my life and I can only remember great things. No worries, the best people I could have met, awesome parties, inteligent discussions about subjects that sometimes made me think how little I know about cultures. I have just realised that I lived among erasmus people for the last two years, and I think it was the best decision that I could have taken. Why? Because I met great people, funny people, I destroyed the stereotypes that I was convinced of, I showed people how beautiful Romania is and how little they know about us and our country.

One year since I left from the ground of ,,everything is possible”.

ESN Iasi. Also, hard working people, funny people, interested in knowing more and developing something that was so small last year. We grew up together, with people who helped us become more confident, people who gave us energy to become bigger and do greater stuff. I would like to thank to everybody who supported us, make us smile all the time, hug us when we felt weak, sad or just when we needed someone there. I would like to thank to everybody who became our friends, who gave us ideas, who came with us in Transylvania trip or Vama Veche. To everybody who danced with us in Baza, Underground or Hand.  Also, to everybody who worked hard this year so that ESN Iasi would be what it is right now.

Even though after coming back from Portugal I ended up with erasmus people, and I didnt have time to have my post erasmus ,,depression”, I will always be grateful to those who gave me a lessons of life last year, to those who never let me down and to those who always said ,,Ola”  in PAC even though they had no idea who I was. Last year, Portugal reinvented me, as I grew stronger, wiser. I know, everybody got back to their old life, lovers, friends, family, uni, work, but deep down in their heart, I know they will always remember what changed them, what showed them that world is too small and life’s too short to waste it.  Even though we got back in our contry, moved out, and maybe met better people across years, I know I will always miss seeing Enrico talking in English, Ilona’s delays and energy, Emi’s energy and support, Killer’s laugh, the interesting discussions with Loco, Sam’s dance, Patryk’s explanations about photography, the chinese people’s party, William for his support, Diego for his great ideas, Joana for her kindness.

All of you made me have the best erasmus, as my greek friend Chris wished me, and I am sure we will meet again soon, Iasi people, Covi people.  World is too small!

Cred că a început să ne fie dor de ai noştri pentru că agitaţia cu care ne-am obişnuit a început să se piardă în ceaţă.

Dacă săptămâna trecută a fost cam tristă pentru sufletul PAC-ului s-a intrors în Polonia, vineri, Rita, profesoara noastră de portugheză a hotărât să ne mai înveselească şi ne-a dus la karting în Tortosendo. Un sătuleţ de lângă Covilha foarte drăgălaş şi plin de viaţă. Proprietarul e un senhor cam certăreţ, însă dacă reuşeşti să vorbeşti mai mult cu el, ai şansa să descoperi un om cu un trecut foarte interesant. Doar 20 de ani locuiţi în Africa de Sud, 10 ani în Germania, iar Portugalia, a devenit în cele din urmă din nou locul în care se regăseşte cel mai bine. Eu, am pus pentru prima oară mâna pe volan.Nu am murit, încă nu mi-am rupt nici un picior, însă am destule vânătăi care să mă facă să-mi amintesc de ce am fost numită cel mai prost şofer. Dar nu-mi pasă, pentru că am fost acolo toţi, am sărit peste cauciucuri, am lăsat vântul să ne bată prin plete, am făcut galerie, am socializat.

Sâmbătă, pentru că băieţilor le-a plăcut atât de mult, ne-am întors în acelaşi loc. Ceva mai puţini, însă am văzut cum li se plimbă băieţilor sângele prin vene atunci când pun mână pe volan, am văzut pasiunea cu care apasă pe acceleraţie. Sâmbătă seară ne-am încurcat picioarele prin mulţimea care se adunase în mijlocul oraşului pentru a sărbători a nu ştiu câtă sărbătoare din luna asta. Dacă vi se păr ciudate petrecerile româneşti, gen sărbătorile oraşului, you gotta see this!!

Duminică au plecat Enrico şi Pawel. Atunci ( şi nu numai) mi-am dat seama cât de important e să-şi amintească oamenii de tine, pentru că toţi spaniolii s-au reunit în faţa PAC-ului pentru a le ura ,, rămas-bun”.  Enrico e cel care toţi timpul îţi zâmbeşte, e cel cu părul ciufulit şi accent ciudat, e cel care nu poată să vadă diferenţa dintre accente în engleză, e cel care îţi zice bella şi bacio, e cel special cu care poţi să râzi indiferent de situaţie, e cel care merge pe vârfuri.

Mi se pare că am început să pierd încet încet câte o bucăţică din mine, pentru că acum viaţa mea e aici.

În altă ordine de idei, am început şi noi să avem parte de mult mult mult soare şi plajă.

Şi asta mă bucură!

 

Da, se pleacă. Ştiu, am mai zis asta, însă e greu să te desparţi de oamenii cu care ai locuit jumătate de an, mai ales că nu ştim când ne vom mai revedea.

Am terminat. Mi-am terminat examenele, şi sunt fericită că pot să mă întorc liniştită acasă.

Aici, timpul câteodată pare că stă în loc, câteodată ţi se pare că-ţi fuge de sub picioare. Ai vrea să îl prinzi, însă nu ştii sigur dacă vrei să faci asta.

Miercuri a fost ultima cină Erasmus, cină la care am participat toţi cei 70 de erasmusi. Nu contează că nu îi cunoşti pe toţi la fel de bine, însă îi porţi pe toţi în suflet. După cină, ne-am petrecut, aşa cum sincer, nu credeam că se va întâmplă. A fost drăguţ, pentru că am fost toţi, am simţit încă o dată că suntem o mare familie. Familia Erasmus. Şi cred că a fost a două cea mai reuşită petrecere de când sunt aici. Am dansat, am râs, ne-am povestit dorurile, ofurile, am văzut soarele plimbându-se printre munţi. E minunat să simţi dimineaţa cum frigul îţi cuprinde tot corpul, să simţi razele soarelui gadilindu-ţi faţa.

Enrico, singurul italian de aici, mi-a zis că ,, Erasmus is Paradise”. Şi-am început să îi dau dreptate. Pentru că aici aproape niciodată nu trebuie să îţi faci griji pentru ziua de mâine şi întotdeauna te trezeşti cu un zâmbet mare pe faţă. Pentru că e o nouă zi.

Nu de mult timp l-am cunoscut pe Francisco, prietenul nostru portughez. Va fi erasmus în Slovacia. Şi mi-am amintit de toate sfaturile pe care mi le-au dat prietenii mei erasmusi înainte de a pleca de’acasa. Mi-am amintit de ultima petrecere ESN, petrecere la care ne-am reunit cu toţii, petrecere la care am reuşit să vorbesc mai mult cu unii sau alţii.

Mi-am zis că nu mă voi ataşa niciodată prea mult de oameni. Însă mi-e imposibil să nu fac asta. Şi nu pentru că străinii sunt diferiţi, mai nebuni, mai energici, conservatori sau liberali, ci pentru că îţi dau şansa să te rupi de cotidianul care nu-ţi mai colorează zilele, te lasă să-ţi faci inima să zboare în acelaşi ritm cu a lor. Mi-e greu să nu mă ataşez de ei, pentru că îmi sunt dragi, pentru că am trăit cu unii dintre ei cele mai importante momente din viaţa mea, pentru că am plâns împreună cu ei, pentru că râs, pentru că mi-au fost prieteni când am avut nevoie.

Mi-e frică să mă întorc acasă, însă pe de altă parte, abia aştept.

Abia aştept!

Îmi place de Erasmus. Am început să-l iubesc. E un nene care ne încurajează să fim noi, e unu nene care ne prezintă ,,goi” în faţa multor oameni, e un nene care te lasă să-ţi urmezi visele în orice condiţii. Pentru că e cald şi pentru că vineri a fost Quiema das Fitas în Coimbra.

Quiema das Fitas seamănă cu Studentiada de la noi. Asociaţii studenţeşti, parade, petreceri cât încape. O săptămână de nebunie totală. Pe zi ce trece, Portugalia mă surprinde din ce în ce mai mult. Plouase toată ziua cu tunete şi fulgere, iar pe munţi, ceaţa era de două ori mai groasă decât te-ai fi aşteptat. Şi încă era muulta zăpadă.  În Coimbra, cald şi soare. N-am văzut prea multe, însă mi-a plăcut să văd Coimbra cea cu multe scări, cu catedrale roşii şi străzi pline de studenţi care de care mai şturlubatici.

Guano Apes au fost energici, au ridicat o mare de studenţi în aer, mi-au transmit un sentiment de’ ăla care mă făcea să zâmbesc de fiecare dată când mă gândeam la locul în care mă aflu. Da, e cam târziu, însă am început să mă obişnuiesc cu viaţă asta. Aici nu prea ai voie să te plângi, nu ai voie să îţi pierzi timpul cu gânduri inutile, nu ai voie să nu te bucuri. Pentru că timpul trece pe lângă tine cu o viteză îngrozitoare.

Portughezii sunt suporteri. Dacă te-ai întrebat vreodată cât de ,,supportive” poate să fie o naţiune, trebuie să vii aici. Nu ştiu alţii cum fac, însă ce se întâmplă aic continuă să mă surprindă. Înainte ca echipa naţională de fotbal a Portugaliei să ajungă aici, oraşul a intrat în renovare pentru trei săptămâni. Străzile au fost reasfaltate, s-au plantat flori, s-au tras linii pe zebră. De când au ajuns fotbaliştii în Covilha, oraşul e într-un adevărat delir. Toate magazinele au steagul Portugaliei în vitrină, unii vânzători au început chiar să se îmbrace în culorile naţionalei, steaua cea de mare se află în faţa primăriei, steagul naţionalei, si polo-ul este peste tot. În curtea universităţii, în Jardim, în parc.  Oamenii se duc la antrenamentele şi îl aşteaptă cu nerăbdare şi pe Ronaldo să vină în cantonament.

Eu sunt în plină sesiune şi sincer, nu e chiar atât de uşor precum zice toată lumea. Iar dacă vă întrebaţi cum se studiază în Portugalia, aş putea zice….uuhhuuum…ciudat. Pentru că multora nu le păsa de note, iar alţii îşi pregătesc tona de fiţuci.

Da, se întâmplă şi aici.

 


Dacă eşti atent, poţi să observi, că de fiecare dată când se face reuniune Erasmus, întotdeauna e cel puţin o persoană căreia poţi să îi observi o lacrimă în colţul ochiului, şi-apoi un zâmbet. Ştiu, n-am vorbit despre asta niciodată, însă ne-am ataşat mult unii de alţii. Suntem o mică mare familie. Cred că am început să ne dăm seama încotro vrem să apucăm, care ne este rostul în viaţă şi cât de mult ne putem ataşa de unele locuri. Pentru că oricât de mică şi ciudată e Covilha, va rămâne mereu în sufletul nostru, ca oraşul în care am avut parte de cea mai frumoasă experienţă de student.

Săptămâna trecută am ieşit cu bine, zic eu, din maldărul de proiecte pe care cu greu le-am dus la capăt şi din examenele care par să nu se mai termine. Miercuri, pentru că primisem invitaţii speciale, am fost la antrenamentul echipei naţionale de fotbal a Portugaliei.  Un stadion arhi plin de oameni care îşi doreau să-l vadă cel puţin în viaţă pe Ronaldo. Da, ştiu,  tot despre el este vorba, însă nu vă imaginaţi cât sprijin are din partea locuitorilor acestei ţări.  Sincer, eu nu mă dau deloc în vânt după fotbal, însă toată nebunia asta de’ aici a început să mă prindă.

Şi pentru că mândria masculină nu ajunge la niciodata la nici o limită, nu se putea ca week-endul trecut să treacă neobservat. Sâmbătă, Sam( British, aşa cum  ne place să îi spunem) şi Kamil (za polish guy), au hotărât să facă maraton de alcool. 25 de shoturi, care de care mai puternice şi mai diverse. Oricum , Sam şi-a dat seama că nu trebuie să te iei niciodată la întrece cu un polonez. Seara s-a terminat în Buffalo. Buffalo e locul în care se mai cântă tunas, e locul de întâlnire săptămânală a studenţilor, e locul în care e voie să bei pe stradă, să dansezi şi să-ţi încurci picioarele printre oameni cât se poate de diverşi. Acolo s-a terminat şi petrecerea noastră. În drumul spre casă, ne-am cocoţat pe nişte balustrade şi-am văzut pentru prima oară răsăritul aici. O să ziceţi că puteam să îl văd de nenumărate ori până acum, însă motivele pentru care nu am făcut asta sunt nenumărate. Oricum, m-am bucurat nespus de soarele care mi-a intrat direct în oase şi de mirosul căldurii venite dinspre munţi.

Au început să mă colinde şi pe mine nişte gânduri din astea care mă fac să îmi dau seamă că timpul meu se scurge mult prea repede. Aş vrea să rămân aici!

 

 

 

Am dormit mult. Sau mai bine zis, am avut nevoie de mult somn după o săptămână în care mi-am clătit ochii cu soarele Africii.

Şi cum nu se putea să ratez 1 mai, am hotărât să plec în Porto, unde era în plină desfăşurare Semăna Academica( Quema das Festas). În Covilhã, aproape că nici n-am simţit-o, însă în Porto evenimentul e de o amploare greu de imaginat. 10.000 de metri pătraţi, 3 concerte, standuri plecând de la Erasmus quiosque până la Hot shot, Azul e Vermelho sauVibe of the beach şi nu în ultimul rând, mii de studenţi veniţi să petreacă o săptămână întreagă. Finalistas( cei din anul 3, pentru care se şi organizează Semana Academica), erau în număr atât de mare, cu hanoracele lor frumos inscripţionate şi jobenurile de toate culorile.

1 mai. Am plecat cu Arda la marijuana party, o ,,petrecere” în centrul oraşului, într-un părculeţ căruia poliţia nu dorea să-i strice fericirea. În afară de hipioţii şi cantitatea îngrozitor de mare de marijuana, am dat de muzică raggae ( în sfârşit) şi de soare. Un soare de’ăla drăgălaş, care te gâdilă. Deşi era petrecere în aer liber, dacă te plimbai dintr-o parte în alta a parcului, ţi-era imposibil să nu dai nas în nas cu mirosul ţipător de stupefiante. Ce m-a marcat cel mai tare, n-a fost mulţimea fumată, ci numărul îngrozitor de mare de puşti care veniseră să lupte pentru legalizarea marijuanei ( E porque não legalizar?). Seara am fost la concert Crystal Castle. Minunat.

Duminică, ne-am fâstâcit un pic prin oraş până am găsit cel mai bun loc în care puteam să luăm masa, iar seara am fost iar la concert. O mulţiiime de oameni, băutură cât cuprinde şi multă muzică bună. Ne-am zbânţuit până în zori. Nu, nu sunt alcoolică şi nici nu mă droghez. E mult mai frumos să vezi totul prin ochii tăi obosiţi şi clari.  A fost unul dintre cele mai zbânţuite weekenduri, pentru că ne-am încâlcit picioarele printre sute de erasmuşi şi portughezi laolaltă. Dacă Rita, profesoara de portugheza, se mai întreabă cum îmi practic portugheza, o să îi zic : la Semana Academica!

Deşi eram hotărâtă să nu mai merg, weekendul trecut am fost totuşi într-o mică excursie cu erasmuşii în Serra da Estrella. Am urcat pe munte ( unde ghizii ne-au zis că deşi ei nu au munţi care să atingă 2000 de metri, un fost rege le-a construit un turn pe cel mai înalt vârf, pentru ca Portugalia să aibă munţi de 2000 de metri), am luat prânzul într-un restaurant pentru bătrâni( da ştim, erasmuşii sunt într-adevăr un caz social) şi am vizitat muzeul  noilor descoperiri din  Bellmonte ( eu urăsc să vizitez muzee, însă e cel mai ,,wow” muzeu în care am fost, pentru că totul e digital, ai parte de o grămadă de jocuri, totul e interactiv şi ceea ce-i cel mai drăguţ e că nu ai nevoie de ghid, pentru că panourile de pe pereţi îţi explică totul). M-am simţit exact ca în excursiile pe care le făceam cu învăţătoarea atunci când eram în şcoala primară, însă sincer, a fost mult mai interesant decât m-am aşteptat. Nu prea am avut timp să mă  plictisesc, plus că toate lucrurile de acest gen eu le privesc ca pe un fel de teambuilding, înveţi să-i cunoşti pe ceilalţi şi în alte contexte. Deşi munţii Portugaliei nu se compară cu Carpaţii româneşti, landscape-ul a fost..pff… minunat, în ciuda norilor innouraţi.

Weekendul ăsta mergem la Semăna Academica în Coimbra, concert Guano Apes.

În altă ordine de idei, azi am avut primul examen şi-am avut stomacul cât un ghemotoc.

Luna mai e nebună.

Recunosc. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi ajunge acolo. Şi m-am gândit mult cu ce ar trebui să încep. Aş putea să încep cu tot, pentru că am avut parte de cea mai frumoasă călătorie, am avut parte de o vreme minunată, de colegi simpatici şi de prieteni foarte amuzanţi.

Noaptea petrecută în Madrid, prin aeroport n-a mai contat când am coborât din avionul care eram sigură că mă va duce spre pierzanie. Da, am crezut c-o să mor, însă nimic nu se compară cu aerul Africii. E un aer plin de soare, un aer înecăcios şi putred în acelaşi timp, e un aer energic, care îţi pătrunde până în cele mai fragile celule ale corpului. După multă birocraţie şi ştampile pe paşaport, am pornit în marea călătorie. Domnul Şofer, care vorbea cursiv 4 limbi străine, ne-a explicat calm ,,cam care-i treaba”. În Marrakech, în centrul oraşului, ne-a anunţat prin microfon că este cazul să coborâm şi că trebuie să mergem la dumnealui în faţă să ne explice încotro să mergem: ,,Doar domnii din Europa să coboare”. Am rămas toţi cu un zâmbet mare pe faţă şi-am mulţumit frumos.

Centrul oraşului, e o mare piaţă plină de tarabe în care poţi să găseşti orice, de la mâncare, haine, papuci sau cadouri. Dacă eşti vigilent şi covingător, poţi să cumperi absolut orice la preţul tău. Hostelurile marochiene seamănă cu casele bătrâneşti de la noi. Cu multă tradiţie, însă şi aici ne-am târguit cu puţină franceză, poloneză şi engleză. Marrakech-ul arată că o mare …clădire plină de diversitate. Deşi e plin de gunoaie, îţi dă cu adevărat impresia că acolo totul e diferit de ce ai trăit până acum. Da, are un aer înecăcios, însă îţi dă senzaţia că trăieşti într-o lumea fascinantă, într-o lume în care timpul nu are culoare. Până şi oamenii sunt diferiţi. Deşi la prima vedere îi vezi închişi, sătui de turiştii care încearcă să le treacă pragul casei neinvitaţi, dacă reuşeşti să te împrieteneşti cu ei, poţi să observi foarte uşor că au o inimă mare şi nu sunt deloc că personajele despre care ai citit prin cărţi.

A două zi, dis-de-dimineaţă, am plecat spre deşert, cu cel mai interesant şofer de care am fi putut avea parte. Un domn care ne invită din 5 în 5 minute să facem un ,,picture break, great landscape” , un domn care ne-a suportat ifosele, duderile, somnul, neliniştea. La capătul unui drum de 10 ore (evident, n-ar fi ţinut atât dacă am fi sărit peste toate pauzele), am simţit nisipul deşertului cum îmi gâdilă nările. Iar cămilele, cămilele sunt cele mai drăguţe animale pe care ai putea să le vezi. Noi, toţi cei 16 erasmuşi, am plecat în marea călătorie spre mijlocul deşertului. Corturile nu erau foarte departe, însă…cocoaşa cămilei nu e cea mai comfortabilă. La cort ne-a aşteptat ,,domnul care n-a fumat şi n-a băut niciodată în viaţa lui”, însă un domn care ne-a gătit cea mai bună supă marocană şi cea mai bună carne de pui cu legume. Condimentele Marocului nu au voie să treacă neobservate, pentru că sunt foarte puternice şi le simţi direct în tot corpul. La miez de noapte am decis să ieşim afară să privim cerul cu milioane de stele.

În Maroc, luna se vede diferit, e inversă, iar stelele, nu ai avea niciodată curajul să începi să le numeri, pentru că cu fiecare secundă care trece se înmulţesc. Marocul are un cer cum n-ai avea niciodată şansa să îl vezi, un cer senin, plin de poveşti cu habibi. Ne-am înghesuit toţi în cele foarte multe pături pe care le aveam pe noi. Deşi m-am trezit numai cu nisip peste tot, nu-mi pare rău, a fost  probabil cea mai senină noapte.

 

 

Dimineaţa, am băut lapte de cămilă, cafea de deşert, şi-am mâncat unt (de cămilă). Şi da, în comparaţie cu prăjiturile( şi pâine dulce)  de care dai la tot pasul în Portugalia, pâinea de acolo mi-a amintit de pâinea rumenită a bunicii. La întoarcere, printre uriaşii munţi ai Africii (până şi ei au o culoare care îţi rămâne întipărită pe retină), puteai să te izbeşti de un mare nor, sau cel puţin să îl priveşti cum se plimbă de colo colo.  Iar ploaia de are un miros absolut minunat. E genul ăla de ploaie care te plimbă peste tot în colţurile lumii, e o ploaie oceanică, e o ploaie care te spală de păcate.

Eram atât de aproape….

(Va urma)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.