Am dormit mult. Sau mai bine zis, am avut nevoie de mult somn după o săptămână în care mi-am clătit ochii cu soarele Africii.

Şi cum nu se putea să ratez 1 mai, am hotărât să plec în Porto, unde era în plină desfăşurare Semăna Academica( Quema das Festas). În Covilhã, aproape că nici n-am simţit-o, însă în Porto evenimentul e de o amploare greu de imaginat. 10.000 de metri pătraţi, 3 concerte, standuri plecând de la Erasmus quiosque până la Hot shot, Azul e Vermelho sauVibe of the beach şi nu în ultimul rând, mii de studenţi veniţi să petreacă o săptămână întreagă. Finalistas( cei din anul 3, pentru care se şi organizează Semana Academica), erau în număr atât de mare, cu hanoracele lor frumos inscripţionate şi jobenurile de toate culorile.

1 mai. Am plecat cu Arda la marijuana party, o ,,petrecere” în centrul oraşului, într-un părculeţ căruia poliţia nu dorea să-i strice fericirea. În afară de hipioţii şi cantitatea îngrozitor de mare de marijuana, am dat de muzică raggae ( în sfârşit) şi de soare. Un soare de’ăla drăgălaş, care te gâdilă. Deşi era petrecere în aer liber, dacă te plimbai dintr-o parte în alta a parcului, ţi-era imposibil să nu dai nas în nas cu mirosul ţipător de stupefiante. Ce m-a marcat cel mai tare, n-a fost mulţimea fumată, ci numărul îngrozitor de mare de puşti care veniseră să lupte pentru legalizarea marijuanei ( E porque não legalizar?). Seara am fost la concert Crystal Castle. Minunat.

Duminică, ne-am fâstâcit un pic prin oraş până am găsit cel mai bun loc în care puteam să luăm masa, iar seara am fost iar la concert. O mulţiiime de oameni, băutură cât cuprinde şi multă muzică bună. Ne-am zbânţuit până în zori. Nu, nu sunt alcoolică şi nici nu mă droghez. E mult mai frumos să vezi totul prin ochii tăi obosiţi şi clari.  A fost unul dintre cele mai zbânţuite weekenduri, pentru că ne-am încâlcit picioarele printre sute de erasmuşi şi portughezi laolaltă. Dacă Rita, profesoara de portugheza, se mai întreabă cum îmi practic portugheza, o să îi zic : la Semana Academica!

Deşi eram hotărâtă să nu mai merg, weekendul trecut am fost totuşi într-o mică excursie cu erasmuşii în Serra da Estrella. Am urcat pe munte ( unde ghizii ne-au zis că deşi ei nu au munţi care să atingă 2000 de metri, un fost rege le-a construit un turn pe cel mai înalt vârf, pentru ca Portugalia să aibă munţi de 2000 de metri), am luat prânzul într-un restaurant pentru bătrâni( da ştim, erasmuşii sunt într-adevăr un caz social) şi am vizitat muzeul  noilor descoperiri din  Bellmonte ( eu urăsc să vizitez muzee, însă e cel mai ,,wow” muzeu în care am fost, pentru că totul e digital, ai parte de o grămadă de jocuri, totul e interactiv şi ceea ce-i cel mai drăguţ e că nu ai nevoie de ghid, pentru că panourile de pe pereţi îţi explică totul). M-am simţit exact ca în excursiile pe care le făceam cu învăţătoarea atunci când eram în şcoala primară, însă sincer, a fost mult mai interesant decât m-am aşteptat. Nu prea am avut timp să mă  plictisesc, plus că toate lucrurile de acest gen eu le privesc ca pe un fel de teambuilding, înveţi să-i cunoşti pe ceilalţi şi în alte contexte. Deşi munţii Portugaliei nu se compară cu Carpaţii româneşti, landscape-ul a fost..pff… minunat, în ciuda norilor innouraţi.

Weekendul ăsta mergem la Semăna Academica în Coimbra, concert Guano Apes.

În altă ordine de idei, azi am avut primul examen şi-am avut stomacul cât un ghemotoc.

Luna mai e nebună.

 

Săptămâna trecută a început cu acelaşi ritm chill cu care mă obişnuisem. Din nou şcoală, un cămin din ce în ce mai gol (pentru că toată lumea pleacă în vacanţa de Paşti) şi seri petrecute în ArtBaro. Petrecerea surpriză  a lui Will-I-Am de miercuri seară a fost un adevărat succes, mai ales că nu se aştepta deloc la aşa ceva. Credea că totul va fi chill, aşa cum se obişnuise. Joi am ieşit cu Erasmuşii chinezi, singurii pe care niciodată nu îi întâlnim la petreceri. Erau ca nişte copilaşi care  şi-au primit bomboanele mult visate. Am zâmbit când am văzut inocenţa de care pot da dovadă.

Recunosc. Până de curând eram aproape convinsă că Portugalia nu e una dintre cele mai grozave ţări, însă m-am înşelat.

Sâmbătă dimineaţa am plecat spre Lisabona, oraşul despre care pot să zic că mi-a schimbat părerea despre Portugalia. Un oraş vesel, un oraş plin de viaţă, un oraş plin de hand-made şi  fado. Mi-a plăcut Bellέm-ul pentru prăjiturile sale, mi-a plăcut malul Tejo-ului, m-am bucurat de tramvaiul minimalist, de inima Lisabonei şi de centrul vechi care părea luat ca dintr-o carte de colorat.

Duminică am trecut prin Estoril şi Cascais. Roci, ocean, plajă şi palmieri. Cam aşa aş putea descrie pe scurt ziua de ieri. O zi cu soare din ăla care îţi intră în oase, cu Coca-Cola la drum, cu apus pe malul oceanului, cu roci de pe care poţi cuprinde lumea în pumn. Mi se părea că îmi trăiesc visul american, totul era luat parcă din serialele americane care îţi dau senzaţia că nu vei ajunge niciodată acolo. Dar am ajuns.

Mi-am dat seama că Erasmus nu e chiar atât de deprimant şi ar fi trebuit să fie una dintre cele mai importante perioade din viaţa mea. Cuba mi-a ţinut teoria vieţii. Mi-a zis că Erasmus te învaţă să fii fericit. Dacă nu ai făcut-o până acum, aici e timpul să înveţi să faci asta. Să-ţi dai seama de toate chestiile care te fac să zâmbeşti, de toate lucrurile care te încântă să le faci indiferent cât de uşoare sau grele ar fi, să-ţi dai seama de scopul tău în viaţă şi de oamenii de care vrei să fii înconjurat. În Erasmus nu trebuie să accepţi fiţe, figuri, crize adolescentine, pentru că sunt atât de mulţi oameni cu care poţi să ai parte de un hell of a time, încât nu trebuie să stai cu nimeni de care nu-ţi place. Ai libertatea să faci orice. Ai libertatea să alegi orice. Pentru că fericirea ta contează. Pentru că timpul tău contează. Pentru că întotdeauna îţi vei aminti de experienţa asta ca una care ţi-a schimbat viaţa. Nu treubuie să te gândeşti la dimensiunea timpului rămas sau la cât de multe lucruri ai de făcut.  Nu trebuie să te uiţi la toţi oamenii care se simţ deprimaţi. Trebuie să uiţi de tot ce te face trist, leneş, morocănos.

Carpe diem!

 

 

Picture 560

Am plecat din Targu Mures spre Sighisoara trista si obosita. Dupa 3 ore de somn. Obosita, pentru ca noaptile m-au consumat ca o molie. Trista, pentru ca mi-a placut. Am  vibrat. Am cantat. In Sighisoara m-am intalnit cu micuta Atheea, care desi era si ea aproape un zombie, s-a imbracat repede si a venit sa ma vada. Ne-am dat un super hug si-am povestit de’ale noastre. Speram la o reintalnire mai lunga data viitoare. Spre Bucuresti ma puteai gasi dormind pe valiza, apoi inca o zi si drumul spre mare mi-a fost pecetluit cu un tren super delicios, in care n-am reusit sa inchid un ochi, totusi.

In marele si vestitul Costinesti, e urat. Atat de urat, incat cateodata iti vine sa te urci pe pereti. Mi-au cantat manelele in cap  timp sa o saptamana intreaga. Singurul refugiu era plaja domnului de la KissFm. M-am parjolit bine insa, sigura ca o sa-mi pastrez bronzul macar jumatate de an. Acum sunt neagra.

Vama s-a schimbat. Cred ca in bine. Nisipul e mai curat, muzica e la fel ca si anul trecut, teresele sunt mai mari. Oamenii se simt la fel de neintrigati, lipsiti de frustrari si constrangeri.  Sambata ne-am perindat hai hui pe plaja, apoi am vazut un rasarit siropos. Live siropos. M-am bucurat de omul care si-a impartit mana cu mine. Mi-a prins bine, pentru ca mi-a amintit de anul trecut cand eram  semi adormiti in fiecare dimineata, la ora 6, atunci cand soarele isi scoatea dragalas razele de sub nori. Era rosu. Aveam pielea creola si sensibila la atingere. Firava. Delicata.Ultima mea zi de plaja a fost cireasa de pe tort, dupa o saptamana in care am umblat ca o somnabula. Ne-am intins prosoapele sub o ciupercuta, si-am baut iaurt. Soarele mi-a gadilat pielea creola deja, iar cerul ,cerul era atat de albastru, inca mi-a acaparat mintea ca o plasa de pescar. Au fost si valuri, multe multe, si in sfarsit, m-am balacit cat a curpins. Mult, cu spuma si baldabac. Mi-am uscat pielea pe prosopul meu care miroasea a mare. L-am dus acasa cu  acelasi miros. Am strans scoisi si mi-am pus nisip in papuci.

Am inceput sa ma trezesc in fiecare dimineata cu zumzetul marii cantandu-mi pescareste in cap. Mi-e dor de rasarit, mi-e dor sa ma prinda apusul de picioare, in timp ce dorm in nisipul umed. Mi-e dor de cunoscutii necuoscuti si de necunoscutii cunoscuti. L-am revazut si pe Zero, de care m-am izbit peste tot vara asta.

Vreau sa mai stramb din nas cand ma pisca meduzele si sa ma izbeasca valurile si sa cobor ametita sub apa.

Deocamdata vacanta mea s-a terminat si suspin dupa ea. Imi amintesc cu drag de oamenii pe care i-am cunoscut si de cei cu care m-am zbenguit timp de o luna. De cei pe care i-am pierdut.

Imi readuc energia in oase, pana la sfarsitul verii. Am nevoie de asta.