Săptămâna 6. Adică săptămâna cu multe ore de vacanţă, pentru că n-am reuşit să fac mai nimic din ce mi-am propus. N-am reuşit decât să dorm în patul meu de deasupra norilor în singura mea săptămână de vacanţă.

M-am reîntâlnit cu polonezii care abia s-au întors din Canare şi m-am bucurat de multe poveşti în fiecare seară de cină. Aveam nevoie de asta. Duminică ne-am întâlnit toţi cei rămaşi în PAC şi am organizat un mic ,,Erasmus breakfast”. Nu m-am simţit ca acasă, însă am simţit că fac parte dintr-o mare familie. Familia cu multe diferenţe, familia în care tot timpul ai ceva de învăţat de la fiecare din membrii săi.  După ” breakfast’’ ne-am întâlnit toţi în Jardin Publico şi ne-am bucurat de soarele care părea că vrea să ne implanteze raze în oase. Mulţi dintre noi ne-am unit cu Votka, Nokia şi Facebook. Votka pentru că e cea mai bună modalitate de a-ţi găsi noi prieteni, Nokia pentru că e marca cu singurele telefoane care rezistă zborurilor de la etajul 2 atunci când afli că el o iubeşte şi pe ea, iar Facebook pentru că e cea mai rapidă metodă de a ,,da un telefon”; e gratis, rapid, poţi să dai veste în ţară şi poţi să afli secrete nedezvăluite.

 

Vroiam să ştiu dacă îmi va fi dor de ai mei, însă da, e prima oară când aş fi vrut să fiu acasă de Paşti. Pentru că e locul  în care mă încarc cu energie, e locul în care nu se supără nimeni că am lăsat lumina prea mult aprinsă sau că am stat prea mult la baie. E locul în care pot să mănânc prăjiturile mamei şi pot să stau la poveşti cu bunicul.

Luni a început Semana Acadέmica iar pe 7 Aprilie începe Gear up Festival. O săptămână plină de evenimente, plină de Tunas, petreceri şi multă muncă, o săptămână în care toate planurile îţi sunt date peste cap.

Mă tot întreb dacă sunt fericită. Dacă sunt în locul potrivit la timpul potrivit. Indiferent de răspuns, sunt într-un loc din care cu siguranţă voi deprinde multe învăţături. Am povestit ieri cu Loco despre vieţile noastre. Despre visele pe care vrem să le atingem, despre scopul pe care îl avem. El vrea să devină arhitect. Vrea să proiecteze case, vrea să construiască oraşe, vrea să zâmbească după fiecare noapte nedormită, ştiind că nimic nu este în zadar. Eu vreau să lucrez în publicitate. Vreau să fiu creativă, vreau ca ideile mele să aibă impact. La fel, vreau să mă trezesc după două ore de somn ştiind că fac ceea ce-mi place şi că nu aş putea renunţa la asta niciodată. Şcoala e locul în care preferi să locuieşti, şcoala e experienţa pe care o trăieşti de fiecare dată când îţi asumi un risc, şcoala e modul în care reuşeşti să-ţi atingi visele.

Pentru că fără ea, am fi doar nişte păpuşi conduse de cei care au avut mai mult curaj.

N-am avut niciodată nici în clin nici în mânecă cu dragostea.  E pur şi simplu un subiect care nu mă mai pasionează de mult, deşi îmi place când îmi trezeşte furnici în stomac.  Recunosc.

Însă.

În ultima perioadă am întâlnit tot mai mulţi oameni care se trezesc vorbind la miezul nopţii despre iubirile pe care le păstrează în suflet.  Mi se pare drăguţ faptul că nu şi-au uitat sufletele pereche,  însă Erasmus e lumea în care orice e posibil, aşa că nimeni nu refuză nimic.  N-o să încep acum cu teoria chibritului, însă mi se pare incredibil cum această experienţă te transformă în alt om, îţi schimbă sentimentele, ideile, valorile după care îţi ghidai până acum viaţă.  iubire rămasă acasă e doar un element care îţi colorează viaţa când te încui în WC cu laptopul în braţe, sau când nu vii la masă doar să vorbeşti cu ea.

Cred că dragostea, totuşi, nu e un lucru atât de simplu, mai ales când susţii cu tărie că ai inima plină de sentimente.  Nu poţi să înşeli, nu ai voie să te reindragostesti de fostele tale iubiri, nu ai voie să te consideri fidel când nu eşti.

În altă ordine de idei, a ieşit în sfârşit soarele, lucru care mă bucură enorm.  Pot în sfârşit să îmi recapăt energia şi entuziasmul de la început.  Duminică am fost în Guarda, un oraş care arată foarte romanian like,  cu centru vechi,  cofetarii,  catedrale,  un oraş pe atât de nonmountain like pe atât de liniştit.

Mi-am dat seama că mi-e foarte dor de erasmusii din Iaşi, de oamenii aia cu care poţi să petreci zi şi noapte, de oamenii care te ajută în orice condiţie, indiferent de oră, de oamenii care mi-au devenit, în timp, prieteni.

În weekend plecăm la Paris.

Sunt puţin nelămurită în ceea ce priveşte trecerea timpului pe’aici.

Plouă de când am ajuns aici.  Am început să ne facem deja planuri pentru anotimpul secetos. Deocamdată,săptămâna trecere fără măcar să îţi poţi da seama dacă se întâmplă ceva cu adevărat intreresant sau nu.

Occidentul e cel mai ciudat loc pe care l-am întâlnit.  Petrecerile încep la ora 2 noaptea, dacă ai noroc, dacă nu la 4.  Miercurea e ziua în care toate lucrurile sunt date peste cap şi nu contează dacă mai ai de învăţat sau nu.  În weekend, lucrurile sunt atât de paşnice, încât ajungi să ai prea mult timp liber. Ploaia mi-a cam încurcat planurile şi am decis să nu mai ies din casă decât în cazuri excepţionale.  Mi se pare că ziua e mult mai lungă când nu plouă însă voi avea oricum foarte mult de citit, aşa că nu am timp să mă plictisesc.  Mulţi au noroc în ceea ce priveşte şcoala, însă eu nu mă număr printre aceia.  Am examene şi sunt tratată ca orice alt student portughez.

Come on, this is Erasmus!  Asta e replica pe care o aud de când am venit. Orice ai face, oricât de plictisit, obosit, flămând ai fi , nu contează, pentru că eşti în Erasmus.  Cei de’€™aici parcă şi-au construit o lume a lor, încă care totul e posibil.  Nimeni nu te judecă pentru ce eşti sau ce nu eşti, toţi îţi sunt prieteni.

Câteodată şcoala rămâne pe ultimul loc.  Asta mi-au spus toţi cei care au venit cu Erasmus în România, însă aici mi se pare că lucrurile ţin mai mult de noroc decât de capacitatea ta de a ţine pasul cu toate evenimentele care se întâmplă.  De ce?  Pentru că unii călătoresc tot timpul şi trec toate examenele pentru că şi-au ales singuri modul de examinare, pe de altă parte alţii muncesc foarte mult iar rezultatele nu sunt tocmai pe măsura aşteptărilor.  Petrecerile şi călătoriile sunt puse aproape întotdeauna pe planul întâi, pentru că trăieşti în lumea Erasmus, de parcă ai fi în Wonderland.  Peste două săptămâni ne-am hotărât să plecăm la Paris.  Oricum nu-i pasă nimănui ce facem, unde mergem când ne intorcem.  Patryk a făcut deja toate calculele, a cumpărat bileţele, a decis ruta.  El e mama omida, el face, el desface, el le ştie pe toate, el e cel care te poate ajută în orice problemă.  Am ajuns la concluzia că dacă îţi faci calculele bugetare bine, bursa îţi ajunge aproape pentru toate călătoriile pe care le-ai planificat.  Oricum, e aproape singura ta şansa de a fi merge oriunde îţi pofteşte inimă, pentru că în momentul în care ţi-ai încheiat şederea în Erasmus, toată viaţa ţi se schimbă.  Revii la vechile tale obiceiuri: şcoală, casă şi eventual ieşiri cu prieten(ul)îi şi va fi mult mai greu să iei decizia unei plecări pe minut.  Obositor.

Aştept momentul când voi vedea Africa.


 

Şi uite aşa am ajuns şi la finalul primei săptămâni de Covilha, iar pentru mine a fost o săptămână plină de evenimente.

Covilha e la 300 de kilometri de Lisabona. Nu e cel mai interesant loc în care ai putea să mergi( asta pentru că mult prea liniştit pentru gustul meu), însă e o combinaţie de Sighişoara şiBraşov, ceea  ce înseamnă enorm pentru mine. Nu mi-aş putea dori altceva. Stăm la munte. Oraşul e plin de străzi pavate şi pante îngrozitor de înclinate. O mie de bifurcaţii şi un centru comercial la ieşirea din oraş. Magazinele se închid la ora prânzului şi puţine sunt “aberto para o almoço”. Portugheza e una dintre cele mai drăgălaşe limbi pe care ai putea să le înveţi, însă ne consolăm cu ideea că e mai  greu la început. Încă  n-am învăţat cum să cerem de mâncare. Vorbim ca muţii.

S-a cam certat vremea cu noi zilele astea, pentru că am stat cu norii deasupra capului mai tot timpul. E frumos să vezi totuşi cum totul se mişcă dintr-o parte în alta, să ai munţii la picioare sau să întrezăreşti în depărtare morile de vânt.

Beira da Interior e facultatea care ne va găzdui în următoarea jumătate de an. E o fostă fabrică, şi totul arată atât de ciudat încât prima dată ai impresia că n-ai ajuns în locul potrivit. Oamenii în schimb, au fost foarte drăguţi cu noi şi ne-au explicat tot ce aveam nevoie. Ne-au arătat clasele, orarul, profesorii, etc. Profesorii au fost înţelegători, însă colegii mei nu sunt tocmai cei mai sociabili oameni de pe pământ. Se aşteaptă să vorbesc portugheza la fel de repede şi bine ca ei, însă nu, încă nu pot să fac asta. Mai nimeni nu ştie engleză.

În schimb, colegii mei din cămin (majoritatea Erasmusi) sunt cei mai primitori oameni pe care ai putea să îi intalesti. Schimb intercultural, schimb de înjurături. E ceva normal.

Polonezii au venit  grămadă aici şi-au început să caute câţi mai mulţi străini. Toată lumea vrea să îşi perfecţioneze engleza aici. Pentru că nu îmi reţin numele, le-am promis că-mi lipesc un note peuşă. Să fiu sigură că perpetuăm comunicarea de’aseara.

Am ajuns la concluzia că “ Centro de Alcoólicos Anônimos”  nu va avea avea încă un membru, pentru că Simi a hotărât că băutura lor e groaznică.

Ne dorim un viitor mai bun.

 

 

Am călătorit de un milion de ori.

Norii. Nici nu mai pot sa îi număr, pentru că mă îmbrobodesc în valuri. Privesc totul de sus şi de jos, de pe geamul avionului, nu-ţi poţi da seama cum simt asta. Îmi trec un milion de gânduri prin minte, de cele mai multe ori mă gândesc la tine.

2010.Ultimul an. Un an pe care l-am început anevoios pentru că dorinţa de a pleca în cea mai lungă călătorie din viaţa mea începea să mi se instaleze în vene. Parcă mi-aş fi injectat vise.

Februarie. Cu vânt, multă zăpadă, frică, îmbrăţişări prelungi. Atunci am pornit într-o călatorie care nu avea nici un capăt, o călătorie pe care nu aş fi putut să o planific în detaliu, într-un loc căruia abia puteam să îi pronunţ numele.  Palmieri. Am dat nas în nas cu ei pentru prima dată. Pe drumul spre Covilha, am încercat să nu aţipesc şi vroiam să înghit Portugalia dintr-o primă călătorie cu autocarul. Era o vreme nebună, însă eram acolo, în locul în care am aşteptat să ajung aproape un an.  Covilha. La început mi s-a părut fascinant, i-am colindat toate străzile încă din prima saptămână. Pe masură ce am locuit acolo mi-am dat seama ce înseamnă Erasmus, care e farmecul oraşului. Nu am trăit într-o atmosferă urbană şi deşi îmi doream multă agitaţie ca sa nu pot să respir, acolo am avut parte probabil de cei mai frumoşi oameni din viaţa mea, acolo am pus prima dată mâna pe un volan, acolo am văzut 12 răsărituri în 14 zile, acolo am urcat cele mai multe scări.  Niciodată nu voi putea spune ce înseamnă acel loc pentru mine.

Vara. Cu ploi si soare şi multe reîntâlniri. Deşi iniţial am zis că nu vreau să văd pe nimeni, faptul că m-am întâlnit cu toţi oamenii pe care nu îi văzusem de luni m-a făcut să trec mai uşor peste depresia ,,post erasmus”. Sincer, e imposibil să nu ţi se facă dor din 5 in 5 minute de câte cineva, pentru că acolo nu am avut niciodată timp să mă plictisesc. Acolo timpul parcă avea răbdare cu oamenii şi te lasă să te lăfăi în minutele sale oricât. Dar i-a ajuns. S-a supărat pe noi şi ne-a trimis pe toţi acasă, printre îmbrăţişări şi plânsete. În iulie.

Octombrie. Una dintre cele mai agitate luni din viaţa mea. Esn Iasi. Acasă, Porto,  acasă, Porto. Multe drumuri, multe zboruri cu avionul, multă panică de toate felurile. Sentimente pe care nu le-am mai încercat niciodată.  Ne-au despărţit patru ore. Octombrie.  Luna în care am decis că e cazul să mă bucur de libertatea pe care mi-am ales-o.

Noiembrie- cea mai frumoasă păcăleală de ziua mea.

Decembrie. Mult Crăciun portughez, multă Covilha, dezamagiri, bucurii, aer de munte, zăpadă prietenele mele, oameni noi. Eu aproape că nu am prietene.  Am reinceput să mă bucur de cafeaua cu ele.

2010. Anul cu cele mai multe evenimente din viaţa mea. Anul în care am văzut oceanul, am colindat o mică bucăţică de Africa, am dormit sub cerul liber în Sahara, am fost internatională, am ajuns la Paris, m-am mutat singură în Porto. Anul în care mi-am demonstrat că nimic nu este imposibil.

Trebuie doar să vreau!

Iti place sa iti prelungesti lungimea ochilor cu un creion, negru, magic, apoi ii dai stralucire cu un tus negricios.

Stiu, iti place sa te plimbi nopti intregi prin orasul pustiu, iti place sa-ti incepi diminetile privind rasaritul care se prelinge dintre munti, iti place sa ai mii de zambete in jurul tau. Oameni veseli.

Iti prelungesti lungimea ochilor cu un tus. O singura linie, iar dunga trasata este perfecta.

Se pleaca.

Mi-am construit un alt loc numai al meu. Imi place printre muntii Portugaliei, imi place sa pierd noptile pana la rasarit cu noii mei prieteni, imi place sa invat sa conduc, sa merg la karting, imi place chiar sa fiu trezita din somn cu o cana mare de apa. Imi place cand ne intalnim dimineata la cafea sau sa dansam pana dimineata  fara sa ne plangem. Imi place cand nimeni nu ma lasa balta, imi place ca fiecare e diferit, imi place ca exista diversitate. Imi place chiar si atunci cand trebuie sa merg dintr-un capat in altul al orasului cu sacosele in mana, sau cand nu reusesc sa gatesc nimic pe aragazul ala ciudat. Imi place cand oamenii imi retin numele si toti ma considera simpatica. Imi place cand mi se spune ca am accent irlandez. Imi place  cand ploaia ma curata de pacate, cand stropii de ploaie imi ajung pana la piele iar frigul imi intra in oase. Imi place cand ma duc in biblioteca cea galagioasa si pot sa gasesc nici un loc ,,al meu”, pentru ca toti au un loc al lor. Imi place chiar si atunci cand Traian tipa de pe geamul meu, imi place cand mi se inunda camera cu fum de tigara. Imi place cand pot sa dorm jumatate de zi fara sa am nici o remuscare. Imi place cand vorbim la telefon, sau cand gatim impreuna, sau cand bem sticle intregi de vin fara ca alcoolul sa ni se incurce cu sangele. Imi place sa merg la ladies’ night, jardim, ArtBaro, Soda sau UBI. Imi place cand stau cu el la povesti si pot sa-i admir in ochi pasiunea cu care povesteste chestii, pasiunea cu care canta la contrabas, imi place sa ii aud cantand la chitara, fado. Imi place sa-i incalcesc zulufii sau sa-i sarut buzele arse de soarele oceanic.  Imi place ca ma numesc Erasmus, ca m-am schimbat, ca am colegi nebuni, ca sunt urmarita de camera de luat vederi.

Imi place ca pe usa mea scrie Alexandra.

Iei un disc demachiant si stergi cu grija tusul care iti prelungeste coada ochiului. O vezi cum dispare treptat. Ti-ar placea sa poti sa o desenezi din nou, la fel de perfecta.

S-a terminat!