hahaaaaaa1

Iar daca totul e mult prea rapid, ce? Am ajuns sa cred ca nu rapiditatea cu care se desfasoara lucrurile e cea care conteaza cea mai mult, asa ca ar trebui sa ne simtim impinsi la limita de a  dam vina pe altceva. Imi urasc creierul cand inima i-o ia inainte. Imi dezasamblez sentimentele si oasele in piese de puzzle. Ploaia ma va curata de necuratenie.

Amintirile care mi se preumbla in cap, incep sa devina incet incet simple momente de zambete. Moment de zambet. Aminitirea-mi e verde.E cruda. E fragila. Eu sunt fragila. Iar daca naivitatea de care dau dovada nu e cea mai inteligenta metoda de a-mi masca sentimentele, atunci soarele ma va imbraca in haine de raze.

1 mai la mare nu va veni, desi intotdeauna mi-am dorit sa ajung acolo. In mai. Vor fi in schimb ei acolo, sarutand pe altcineva. Resemnarea nu e totusi cea mai buna solutie. Autovictimizarea nici atat.

Poate culorile par a fi mai culori daca sunt vazute din perspectiva unei ei. Altei ei.

Potential:

Rapiditatea nu se masoara in tramvai. Nici in cumparaturi. Nici in cataloage glossy sau in papuci. Haine sau calatorii. Rapiditatea nu e atunci cand nu simti, uiti sau  te ingrozesti la vederea primului rid. Rapiditatea nu e atunci cand nu traiesti, nu valorifici sau curtezi.

Imi imaginez ,,rapidul” ca pe o modalitate de a-ti  manifesta verosimilitatea si intelepciunea. Dragostea. Fidelitatea. Cuprinsul din tine. Naivitatea din mine. De a demonstra cine esti cu adevarat, pentru ca nu vibratia timpului conteaza cel mai mult, ci felul in care o acaparezi spre a demonstra ca esti. Cu adevarat. Pentru ca atunci voi sti ca ai ramas acolo, incat egoismul din mine nu va mai striga dupa ajutor.

Am ajuns in punctul in care scranciobul din gradina ma va salva. Voi privi soarele si nu-mi va mai fi dor

Advertisements