Monday, June 6th, 2011


 

Săptămâna trecută a început cu acelaşi ritm chill cu care mă obişnuisem. Din nou şcoală, un cămin din ce în ce mai gol (pentru că toată lumea pleacă în vacanţa de Paşti) şi seri petrecute în ArtBaro. Petrecerea surpriză  a lui Will-I-Am de miercuri seară a fost un adevărat succes, mai ales că nu se aştepta deloc la aşa ceva. Credea că totul va fi chill, aşa cum se obişnuise. Joi am ieşit cu Erasmuşii chinezi, singurii pe care niciodată nu îi întâlnim la petreceri. Erau ca nişte copilaşi care  şi-au primit bomboanele mult visate. Am zâmbit când am văzut inocenţa de care pot da dovadă.

Recunosc. Până de curând eram aproape convinsă că Portugalia nu e una dintre cele mai grozave ţări, însă m-am înşelat.

Sâmbătă dimineaţa am plecat spre Lisabona, oraşul despre care pot să zic că mi-a schimbat părerea despre Portugalia. Un oraş vesel, un oraş plin de viaţă, un oraş plin de hand-made şi  fado. Mi-a plăcut Bellέm-ul pentru prăjiturile sale, mi-a plăcut malul Tejo-ului, m-am bucurat de tramvaiul minimalist, de inima Lisabonei şi de centrul vechi care părea luat ca dintr-o carte de colorat.

Duminică am trecut prin Estoril şi Cascais. Roci, ocean, plajă şi palmieri. Cam aşa aş putea descrie pe scurt ziua de ieri. O zi cu soare din ăla care îţi intră în oase, cu Coca-Cola la drum, cu apus pe malul oceanului, cu roci de pe care poţi cuprinde lumea în pumn. Mi se părea că îmi trăiesc visul american, totul era luat parcă din serialele americane care îţi dau senzaţia că nu vei ajunge niciodată acolo. Dar am ajuns.

Mi-am dat seama că Erasmus nu e chiar atât de deprimant şi ar fi trebuit să fie una dintre cele mai importante perioade din viaţa mea. Cuba mi-a ţinut teoria vieţii. Mi-a zis că Erasmus te învaţă să fii fericit. Dacă nu ai făcut-o până acum, aici e timpul să înveţi să faci asta. Să-ţi dai seama de toate chestiile care te fac să zâmbeşti, de toate lucrurile care te încântă să le faci indiferent cât de uşoare sau grele ar fi, să-ţi dai seama de scopul tău în viaţă şi de oamenii de care vrei să fii înconjurat. În Erasmus nu trebuie să accepţi fiţe, figuri, crize adolescentine, pentru că sunt atât de mulţi oameni cu care poţi să ai parte de un hell of a time, încât nu trebuie să stai cu nimeni de care nu-ţi place. Ai libertatea să faci orice. Ai libertatea să alegi orice. Pentru că fericirea ta contează. Pentru că timpul tău contează. Pentru că întotdeauna îţi vei aminti de experienţa asta ca una care ţi-a schimbat viaţa. Nu treubuie să te gândeşti la dimensiunea timpului rămas sau la cât de multe lucruri ai de făcut.  Nu trebuie să te uiţi la toţi oamenii care se simţ deprimaţi. Trebuie să uiţi de tot ce te face trist, leneş, morocănos.

Carpe diem!

 

 

Am revenit acasă, după multe zile plimbate pe străzile Europei. Barcelona şi Paris, două dintre oraşele pe care mi-am dorit intodeauna să le vizitez.

Barcelona e unul dintre oraşele care te umplu de viaţă. E cel mai energic oraş pe car l-am văzut. Are oameni frumoşi, drăguţi, are blocuri incredibile, case frumos desenate în culoarea soarelui mediteranean. Barcelona are Sagrada Familia şi nisipul Mării Mediterane. Am ajuns la mare pentru prima data anul ăsta,  de fapt e pentru prima oară când am simţit nisipul sub picioare în martie, un nisip cald ca după o zi toridă de vară. Marea m-a încântat nespus, mai ales că sunt dependentă total de ea.  În fiecare seară, fântâna magică are program artistic.  L-am privit parcă înnebuniţi de culorile care răbufneau din apa care ţâşnea din toate cercurile.  Duminică, ne-am întâlnit cu suporterii  Barcelonei, care se înghesuiau să-şi cumpere bilet la meci.  Stadionul e absolut uriaş.  Ador oraşele mari, vivace, aerisite.  Barca, aşa cum i se mai spune, e unul dintre acele oraşe, un oraş în care totul e pe fugă, însă e liniştit în felul lui,  e un oraş deschis, cu străzi largi, în care simţi că ai prins în pumn toată libertatea din lume, e un oraş verde, atât de verde încât n-ai avea timp să te sufoci.

Un zbor.

Paris. Încă de când am ajuns, Parisul mi-a transmis mulţi fluturi în stomac, unul dintre motive fiind şi faptul că înglobează atât de multe mituri,  încât ai senzaţia că nu vei ajunge niciodată să le cunoşti pe toate.  Mi-a adus aminte totodată de Bucureşti, de construcţia înghesuită a străzilor, de Arcul de Triumf, de griul blocurilor care îţi dau un aer nostalgic.  În Paris e clar mama modei.  E oraşul în care am văzut cei mai eleganţi bărbaţi, e oraşul în care chiar şi cele mai urâte femei sunt frumoase, pentru că acolo moda înfloreşte continuu indiferent de anotimp.  În două zile, am reuşit să văd tot ce era mai important.  Un pic de Louvre, Turnul Eiffel( care mi-a dat nişte emoţii îngrozitoare, nişte fluturi în stomac pe care nu cred că îi voi retrăi prea curând), Champs  Elysée( unde m-am bucurat de priveliştea minunată, de aglomeraţie şi de apusul care scălda oraşul într-o mare de lumină portocalie), Arc de Triomphe, Moulin Rouge şi Nôtre Dame.  Franţa mi-a transmis în sfârşit sentimentul pe care profesoara de limba franceză şi-a dorit întotdeauna să ni-l insufle.  M-am bucurat de podurile de deasupra Senei, de metrourile franceze care mi-au transmis clar un sentiment de nesiguranţa pentru că sunt vechi, triste şi pline de oameni care te privesc suspicios, m-am bucurat de soarele francez, de cafenele şi de străduţele care te făceau să te simţi foarte urban şi chic.

În afară de nebunia micii mele excursii, cel mai frumos mi s-a părut faptul că există o adevărată industrie a artei şi a filmului.

I loved that.