Îţi scriu din momentul 0. Din depărtări. Din momentul în care am un întreg la picioare şi îi adulmec fiecare fâsâit. Plouă. Cu lucruri mărunte, cu evenimente neaşteptate, cu oameni noi. Sentimente, muşcături ale buzei de jos.

Se face că ne mişcăm în reluare. Eu  sunt peste tot şi nicăieri, tu eşti stabil în normalitatea de care te-ai legat de ceva timp. Îţi place să te joci cu cuvintele, eu chicotesc de fiecare dată când mai spui câte ceva. Îmi place să râd cu tine.  Ai o mimică aparte, vrei să mă înveţi şi pe mine cum să fac asta.

TU. Stai ţanţoş în bucătăria ta cea mică, îmi zici să mă dau la o parte. Urăsc să bucătăresc oricum. După ce pui totul la cuptor, mi te pisiceşti în braţe. Urăsc pisiceala. Dar pe tine te las să faci asta. Îmi place când îmi respiri prin piele.

Ai putea spune că vorbesc la fel de frumos despre toată lumea. Nu. De fapt vorbesc, îmi place să spun lucruri frumoase, însă când mă gândesc la ţine, nu pot să zic tot. Pentru că te prinzi de sforile cuvintelor pe care le gândesc. Câteodată îmi citeşti gândurile.  Îmi place să-ţi aud mormăitul de dimineaţă, îmi place să ne bem cafeaua cu geamul deschis, adulmecând soarele dimineţii. Dimineaţa, ai un miros al pielii nebun. Parcă e făcut dintr-o bucată de somn.
Când închid ochii îţi simt respiraţia în ceafă. Te simt cum te incolacesti în jurul meu şi nu mă mai laşi să respir.

Îmi place să ne ţinem de mână prin oraşe nebune şi să te vad cum ai tot timpul grijă de mine. Nu poţi să mă pierzi.
În ultima perioadă mă simt pierdută în depărtări, trăiesc totul de două ori mai repede şi mai intens. Îmi trec un million de sentimente prin venele care îmi călătoresc prin inimă şi creier.

Eşti singurul om de care mi-e dor.