`Chiar daca a plouat, am plecat de mana sa vedem rasaritul. Era o dimineata din aia rece, in care frigul  iti gadila oasele,  era dimineata aia in care vantul imi flutura hainele. Imi tremura tot corpul de raceala care tocmai ma pandise, abia puteam sa scot doua zgomote, aveam un zambet mare pe fata si imi puteam simti sangele circuland prin fiecare celula.

Langa piscina, e un pod mare, care noaptea e luminat. M-a dus acolo, m-a lipit de zidul cel rosiatic si m-a sarut. Toate emotiile mi s-au ascuns in stomac. Am inchis ochii si m-am legumizat. Mi-era dor sa il vad dupa atata timp.

El, e omul care nu m-a judecat niciodata. Stiam ca intr-o zi se va intoarce sa-mi zambeasca, sa ma stranga in brate, si sa-mi sarute pleoapele incarcate de sentimentul trecerii timpului.

El e omul care te trezeste in miez de noapte sa iti spuna noapte buna, si e omul care te ia de mana sa vedeti orasul. In noapte. El e cel care iti canta dimineata inainte sa deschizi ochii. El e cel care exerseaza in parc, si lasa copiii sa se joace cu corzile contrabasului sau.

El e omul caruia nu ii pare niciodata rau, e omul caruia ii place sa vorbeasca mult, e omul care stie sa filozofeze, iar in ultimul timp a ajuns la concluzia ca trebuie sa se gandeasca mai mult la el, el e cel care te incurajeaza sa-ti urmezi visele.

In ultimul timp iesim in fiecare zi impreuna sa ne povestim dorurile. Ma priveste cu ochi sturlubatici, iar mie mi-e dor sa il sarut.

Ma macina si pe mine idei.