Bolesc. Mai bine zis de aproape dou săptămâni am gâtu îngramadit de amigdale neinjectate cu antibiotice. Cred că am început să vad frigul cu alţi ochi acum. Imi trece prin oase cu neruşinare, şi-l simt aşa cum nu mi-aş fi dorit niciodată .

Mi-e frică de îngheţ. Mi-e frică de toată răceala aia pe care pot s-o simt şi pe care cu greu reuşesc să o mai dezlipesc de corpul meu morocanos. Mi-e frică că voi ramâne singură.

Am ajuns să mă cert cu viruşii din corpul meu. Îi simt cum îmi pătrund în fiecare celulă şi joacă ping pong pe ficatul meu. Plămânii îmi joacă feste şi-mi trimit tuse prin avion. Coloana mea vertebrală ar vrea să alerge pe câmp.

Urăsc ceaiul de dimineaţă, de la amiază sau de seara. Urăsc ceaiul dintre mese. Îmi place Cola în schimb, şi nu cred că aş putea renunţa la ea. Urăsc fulgii ăia de nea pentru că mi se topesc pe nasul tot timpul îngheţat.

Mi-e dor de căldura aia care mă toropeşte, mi-e dor de sentimentul ăla pe care ţi-l dă aeroportul. E libertate în sânge şi cred că în acel moment eşti mândru de toate lucrurile pe care le-ai facut până atunci. Am început să număr zilele şi am o nerăbdare din aia pe care nu cred că am trăit-o niciodată. Aştept luna februarie.

Vreau să vină vara…