E chill. E inceput de weekend si e chill, cand de obicei abia incepea nebunia. Iar nopti nedormite. Duminica trecuta am ajuns la 9 dimineata acasa. Bine, aveam si un motiv special, insa mi-am amintit  de weekendurile in care imi plimbam linistita nelinistile pe strazile Bucurestiului. Mi s-a facut un dor nebun, un dor care m-ar fi indemnat sa ma furisez in primul tren care ar fi fost pe sine. Toate trenurile duc spre capitala in cele din urma.
Oboseala mi se cunoaste pe ochi. Am incetat sa mai cred in insomnii traduse prin ochi cristalini. Pentru ca somnul, imi trece prin venele vinetii de atata somn ingamfat. Pentru ca mainile imi tremura de viteza cu care poti sa alergi dupa miresme primavaratice. Pentru ca buzele mi se misca a ganduri plimbate paralel cu longitudinea neuronilor.

Poate e mult prea liniste in casa. Atunci cand inchid ochii, aud cum mai curge apa la baie, sau cum oameni grabiti isi indreapta silueta prin ceata deja deasa.

Stii sentimentul ala care iti incarca mintea cu ganduri care mai de care mai sturlubatice? Uite.  Tocmai s-a abatut asupra mea. Mi-e dor de El. De pielea lui maronie si ochii negri. De buzele lui mari care imi sufla usor pe frunte ,,noapte buna”. De bratele lungi, fistichii si de degetele care le tin strans pe ale mele. Mi-e dor de el, cel care imi miroase pielea si stie sa o diferentieze, de el cel care ma iubeste pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce ar trebui sa fiu. De el, cel care moare de nerabdare sa-mi vada fata ciufulita dimineata, de el, cel care are grija sa-mi fie bine. Sa ne fie bine. Hormonii iernatici inca nu au inghetat. Nu iti dau niciodata in pace. Probabil au facut vreun pact.

As vrea sa-mi topeasca dorintele intr-un cazan stropit cu puteri magice. Doar El poate face asta.