tumblr_kpw69jNXPP1qzrvo0o1_500

Mi se pare ca nu mai exista nimic al meu. Nici macar aerul pe care il respir. Mananc ciuperci de ploaie moarta. De toamna. Frunze cazande imi trec prin sangele amortit de gerul care tocmai mi-a atins primul simt. Mi-au inghetat cuvintele pe buze de atata dragoste plamadita cu multa rabdare. Ard de nerabdare. Imi misc degetele cu o frecventa redusa si stau. Privesc in gol. Autobuzele imi zgaltaie pupilele incarcate de somn.

Stii cum e sa simti ca nimic nu mai este al tau? Corpul tau, neuronii care-si intind sinapsele prin cerul mecanic, nici macar pe tine. Tu al tau. Mi-e dor de mine, de sambatele in care ploaia se prelingea pe partea cealalta a  geamurilor aburite de ceaiul care fierbea pe aragaz. Mi-e dor sa am timp. Sa ne tinem de mana. Mi-am impreunat inima cu un ideal. Poate m-am indragostit. Poate ca idealul e doar o idee. Cateodata simt ca o iau razna, iar publicul imi aplauda orice simptoma a nebuniei cronice.

M-am gandit sa stau deoparte o perioada. Poate in casa, poate fara bule de fum. Un fum inecacios. Sa stau poate sub apa fierbinte care ma curata. Sa fac clabuci din sampon, sa suflu in bule. Vaporii sa-mi gadile degetele asteptande. Imi place sa aud apa cum curge, mai ales cand e iarna, sau cand tristetea iti curata fata prin lacrimi.

Plec la cumparaturi  si ies cu un iaurt. Ma dezbrac de inhibitii cumparate de la supermachetul din colt. Mi-as lustrui si pantofii intr-o buna zi sa-i vad lucind in maldarul de incaltaminte,, de aruncat”. Ma urc pe tocuri si zambesc.

Saptamana viitoare ma apuc de citit.