043a0114c0cce51d256a0dfd86d09089



Stau cu Sim pe o banca din fata scolii. Facultatea e deja un termen mult prea academic, mult prea plin de semnificatii pompoase. Nu fumam din aceeasi tigara, aproape niciodata nu am facut-o. De ceva timp incoace,  simt ca  imi fuge timpul de sub picioare, si oricand de mult m-as incapatana sa stau dreapta, imi gadila echilibrul.

N-a mai plouat de mult. Mi-am pierdut si dexteritatea. La scris. Nu  mai gasesc melodii dragute in winamp si mi se pare ca totul e minciuna.  Nu am timp. Niciodata. Sau poate ca uneori sunt lucruri mai importante de facut. Atat de importante inca uiti cine esti. Poate ca uit cine sunt. Ma plictisesc atat de repede incat intotdeauna imi caut ocupatie. Uneori am impresia ca nimic nu-mi iese.  Ma uit la toti oamenii astia plictisiti de tot ceea ce fac, la oamenii care fac totul din obligatie sau la cei care stau. As vrea sa faca toti ceva, desi cei mai multi se complac in  magulilea propriei personalitati. O sa refuzam sa mai facem ceva, si nu dintr-o pura constienta a faptului ca totul e trecator ci dintr-o stralucita dorinta de a nu mai face nimic. Ca si cum nu mai avem nici o motivatie interioara de a merge mai departe. Oamenii slabi cedeaza usor sub presiune, si cred ca asta e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care poti sa le vezi pe parcursul autodistrugerii.

O lene imbacsita in praf imi da tarcoale. Ma prafuieste, ma transforma intr-un butoi de fum.  As vrea sa fug de talpile picioarelor, de ojele care ma coloreaza, de zambetul care imi da tarcoale, de inima-mi nebuna de dor. Vantul de toamna imi sufla in fata si-mi incalceste pasul si asa rebel.Au innebunit cu totii.

Poate nimicul e o culoare.