Picture 796În clasa a noua, mi-am luat adio de la fosta mea profesoară de limbă romană din generală. Doamna Irina. Era unguroaică. Îmi amintesc şi acum cum ne calcula mediile în maghiară. În clasa a cincea, la sfârşitul orei, ne citea de fiecare dată din cartea ei preferată cu poveşti. Nu se pricepea la bancuri, însă ne povestea despre soţul ei, profesor de matematică, care întotdeauna încurca adunările în somn. I se părea incredibil de amuzant. O dată la două zile îşi schimba culoarea lacului de pe unghii. Avea un număr incredibil de mare de culori şi cred că am invidiat-o întotdeauna pentru asta.

Drum rural. Sau urban. Cu gropi sau cu dungi de avertisment. Cu semne de circulaţie sau fără. Cu biciclete sau maşini decapotabile.

Îmi place în Ardeal. De cele mai multe ori dai de munţi, aer curat şi oameni interesanţi. Ador accentul ardelenilor şi umorul lor absolut inconfundabil.

În drumul spre casă mă voi opri în judeţul Mureş, acolo unde totul pare ceva mai ciudat decât tot ce am văzut până acum. Drumul e îngust. Atât de îngust încât uneori ai impresia că o să te sufoce. Casele sunt lipite una de alta, iar oamenii aproape că nu mai au curţi. Au biserici mari, înălţătoare, în stil bizantin, gotic sau în stilul lor. Femeile circulă pe bicicletă. În Moldova, oamenii le-ar numi rebeliuni. Acolo oamenii par paşnici, senini şi lipsiţi de griji. De parcă toată viaţa au respirat aerul roz al unei vieţi halucinogene.

În Moldova oamenii au case aerisite. Curţi mari, înverzite, pe când acolo totul pare o mână de pământ cu nişte case plantate artificial. Cel puţin asta e sentimentul pe care l-am avut. Am încetat să cred că poţi judeca oamenii numai după regiunea din care provin sau după originile lor. Moldovenii nu-şi respectă tiparul şi nici ardelenii nu sunt pe atât de răutăcioşi pe cât se zice.Duminica oamenii merg la biserica, pentru ca este unul lucrurile la care tin cel mai mult.

In Gheorgheni cu greu am reusit sa gasim pe cineva care sa ne dea indicatii in romaneste. Judetul Harghita ruleaza si el puternic. Am luat o gura mare de aer de munte, pe care am adus-o si acasa. O tin in borcan. In schimb, toate indicatoarele te trimit la Toplita.Presupun ca raceala pe care am primit-o din gara nu seamana cu cea a orasului.

Am mai trecut prin Chiriteni.Locul unde am stat o bucata de vara cu Stef. Locul unde timpul pare ca sta in loc. Cu munte, cu Lacul Bicaz oglindindu-ti fata somnoroasa. M-au cuprins nostalgiile. La Falticeni am surprins un apus fantastic. Pe terminate.

Doamna Irina era ,,misto”. După patru ani in care a incetat sa mai existe, am “vizitat-o” pentru prima oară la Sangeorgiu de pădure. Pentru prima şi probabil pentru ultima oară. Cred că întotdeauna mi-am dorit să fac asta. Am avut un sentiment ciudat, poate pentru că nu voi mai avea niciodată şansa să mai vorbim. Să-mi împrumute cărţi. Să-mi povestească despre aşteptările pe care le are şi despre mândria pe care a căpătat-o pentru că s-a lăsat de fumat. Cancerul a ucis-o si pe ea.

În cele 14 ore de drum, m-am bucurat de o călătorie fantastică şi de peisaje dintre cele mai variate. Oboseala n-a mai contat.

( si amdoar18ani imi gazduieste incantarea calatoriei:D)