Anul trecut. In iunie asteptam nerabdatoare bacul, Erau zile nebunatice, pline de stres si  caldura. Toropeala ne dadea bataie de cap tuturor, insa totul era mai frumos cand eram impreuna.

Duminica era ziua in care ne intalneam la mine. Cafea, fum de tigara, cipsuri, haine imprastiate, mult zgomot. Duminica era ziua in care mergeam in parc, ziua in care ajungeam pe banca de langa statuie unde ajungeam sa ne topim ofurile in castroane de ceramica, si unde jocul de mim era principala noastra ocupatie. Cred ca sentimentele ajung uneori sa se condenseze si devin turturi. Sau jeleuri colorate pe care ai putea sa le atarni pe perete in pungi de plastic. Anul trecut nu am invatat decat sa daruiesc tot ce am mai buni oamenilor la care tin. Fara sa-mi para rau ca am facut compromisuri, sau ca timpul petrecut cu ele poate ar fi fost mult mai productiv utilizat altfel. Anul trecut stiam ca le am pe ele. Acolo. Bac-ul a fost unul dintre cele mai intrigante, melancolice si pline de stres momente din viata noastra impreuna. Pentru ca am trait totul de sase ori mai intens.

bravenessDaca ma intreaba cineva daca mi-e dor, o sa zic ,,nu” . Desi in adancul sufletului stiu ca asta imi lipseste cel mai mult. Voi zice nu, pentru ca imi intind aripile pretentiilor, si-mi dau seama ca desi poate nu ma incadrez in anumite standarde de perfectiune, vreau mai mult. Sunt uneori prea naiva in esenta si-mi doresc prea intens unele lucruri aparent realizabile. Mi-e dor de bancurile si de accentul pur englezesc al Zanei,de rasul colorat al linistitei M, de sfaturile si barfele fetei cu oaia, de Bulina, care aparea cand te asteptai mai putin, si de fata cu vaca, care primea ciocolata incontinuu de la un anonim pe care deja nu il mai suporta si pentru care  intotdeauna am fost ,,Naichi,Naichi”.

Anul trecut a fost anul in care mi-am permis sa chiulesc pentru prima oara in viata, fara sa-mi para rau. Pentru ca fata cu vaca ( O ) mi-a transmis in baloane de sapun ,,miserupism”. Asa il numea ea.

Banchetul a fost colorat. Cel putin. Plin de zambete, plansete, imbratisari prelungi. M-am incapatanat si atunci sa cred ca e sfarsitul. Si chiar daca nu am plans la banchet, ele stiau ca le iubesc. Pentru ca ( O ) a scris mai apoi despre relatie, despre noi fetele. Si m-a facut sa plang.

Cred ca e momentul in care pot sa raspund promt, sa intorc spatele si sa plec. Pentru ca nu cred ca e cineva care sa-si fi dorit ca toate lucrurile astea,  aparent nemuritoare, sa continue. Sa ma intalnesc in fiecare zi cu ele la cafea, sa le oblig  sa manance in ora de chiul, sa le repet inconstient faptul ca tutunul ma omoara sau sa pierdem vremea prin orasul obosit de trecerea anilor si de caldura care ne topea dorintele.

Cred ca mi-e dor de banca de pietre din fata liceului, in ziua in care am aruncat 4 ani la cosul de gunoi.

Desi am conceput in timp diverse scuze pentru acesti mini oameni nemuritori care pentru mine au insemnat mai mult decat papusile mele Barbie, a doua vara imi aduce mult timp imprejmuit de libertatea de a alege. Imi miroase incontinuu in camera a ,,anul trecut” si a poze aruncate in sertar. Pentru ca reconcilierea e imposibila. Pentru ca ne-am schimbat si pentru ca uneori nici noi nu mai stim cine suntem.

 

Ele nu pot sa afle asta.