img00327001

Orasul plouat. Ploua in oras. Cu stropi mari si risipitori si reci. Si e rece. Autobuzul pleaca in 5 minute, insa il mai astept. Mi-e dor sa merg cu trenul, pentru ca imi place sa ma cuibaresc si sa-mi dezbat problemele. Din cap. Merg prin oras. Orasul meu e urat. Are gropi ingropate si case gaurite de trecerea timpului. Autobuzul pleaca in 2 minute. Sunt trista. Imi povestea ieri despre trecerea timpului. Ceasul meu nu masoara trecerea timpului si nici macar nu e un ceas fermecat. Insa e ceasul meu cu fetite si picioroange.

Zilele astea l-as saruta indelung si m-as cuibari in bratele lui uriase. Stiu ca m-ar tine in brate. Timpul a ajuns sa fie doar un contor al activitatilor pe care le fac. Al clipelor pierdute. Trece mult prea repede si ma deprima.

Pe zi, stau cel putin 5 minute la semafor. Mai pierd o ora la masa si 15 minute cand ma spal pe dinti. Apelurile telefonice se intampla des si sacadat, cu prietenii mei imaginari. Imaginativi. Pijamalele-mi stau pe marginea scaunului. Casa mea e goala de prezenta spirituala. Fizic, e mult mai plina decat mi-as fi dorit. Ochii imi cad grei. Iau ceasca de cafea de pe noptiera si-o ingramadesc  cu mine in pat. Mi-e dor sa  ma uit la un film, intreaga zi. Cu jaluzelele trase, asa cum fac de obicei. Mi-am transformat camera in sala de cinema, pe intuneric, in singuratate. Oja mea cea rosie  asteapta nerabdatoare  sa-mi coloreze unghiile. Unghiera e pe marginea patului.

Am o mie de dorinte pe zi.

Domnul Pro  mi-a reparat lumina la baie. In sfarsit pot sa zambesc pe lumina. Nu pot sa stau pe intuneric singura. Am o dilema.

Oamenii sunt frustrati.