Moft

Mi-e dor sa iesim la cafea. Tu de o parte a orasului, eu de cealalta parte. Mi-ar placea sa simti cum tremur cand te apropiii de mine. Sa te vad cum scoti fum iar si iar  pe narile-ti uscate deja. Sa privesc indeaproape cum iti misti buzele de fiecare data cand spui ceva, fara sa fac insa nici un gest. Sa astept poate doar sa-mi creasca pulsul si sa tremur cand te vad. Sa am un zambet de’ala nebun. De fericire.

Mi-e dor de vara. Mi-e un dor de apa aia sarata care-ti usuca pielea pana la cea din urma celula inviorata de soare, mi-e dor de caldura aia nebuna care-ti trece si prin umbrela parjolita de trecerea timpului, mi-e dor de tine si poate de mine. Mi-e dor sa ma iei de mana si sa-mi amintesti ca nu trebuie sa-mi fie frica. Mi-as dori sa ma strangi in brate si sa-mi soptesti la ureche. Stii ca n-am nici o indoiala. Pot sa ma duci in parc sa ma dau in leagan? N-am doruri nebune, doar o frica de infinit.

Ma mananca pielea de la atata iarna. De la frigul care-mi trece prin bluza falfainda pe celulele mele inca bronzate. Cand simt apa curgand pe pielea-mi uneori frumos mirositoate, vreau sa mananc ciocolata. Imi trebuie mult dulce, sa nu mai simt goluri.

Ma asez in fotoliul ala flexibil, inchid ochii si stau cu o cafea in mana. Astept trecerea timpului.

Ma preling. Sunt moody in ultima perioada. Am chef sa citesc mai mult, vreau sa am parte de zile din alea cand pot sa stau in casa de dimineata pana seara, cu vizite nocturne poate. Sa umblu de nebuna pe strazile orasului. Acum sunt inghetate deja. Nici cainii nu mai hoinaresc bezmetici de dor. Mi-e dor sa ma incui in casa si sa nu mai ies din casa. Sa nu primesc nici un telefon important si sa pot sa stau linistita la o tigara in timp ce-mi desenez unghiile. Mi-e dor de zilele alea in care nu ma trezesc morocanoasa., dar cu dor de duca. Zilele alea in care-mi fac bagajul in cele 5 minute ramase si plec la gara. Imi cumpar bilet si fug. Mi-e dor sa am timp de mine, si apoi sa-mi umplu mintea-mi tampita cu idei despre tine. Fara nici o importanta in cele din urma.

Am chef sa scriu mult, sa fiu responsabila. Vreau sa iesim la cafea.

Vreau. Si ti-e frica.

 

Nimic nu e al meu

Mi se pare ca nu mai exista nimic al meu. Nici macar aerul pe care il respir. Mananc ciuperci de ploaie moarta. De toamna. Frunze cazande imi trec prin sangele amortit de gerul care tocmai mi-a atins primul simt. Mi-au inghetat cuvintele pe buze de atata dragoste plamadita cu multa rabdare. Ard de nerabdare. Imi misc degetele cu o frecventa redusa si stau. Privesc in gol. Autobuzele imi zgaltaie pupilele incarcate de somn.

Stii cum e sa simti ca nimic nu mai este al tau? Corpul tau, neuronii care-si intind sinapsele prin cerul mecanic, nici macar pe tine. Tu al tau. Mi-e dor de mine, de sambatele in care ploaia se prelingea pe partea cealalta a  geamurilor aburite de ceaiul care fierbea pe aragaz. Mi-e dor sa am timp. Sa ne tinem de mana. Mi-am impreunat inima cu un ideal. Poate m-am indragostit. Poate ca idealul e doar o idee. Cateodata simt ca o iau razna, iar publicul imi aplauda orice simptoma a nebuniei cronice.

M-am gandit sa stau deoparte o perioada. Poate in casa, poate fara bule de fum. Un fum inecacios. Sa stau poate sub apa fierbinte care ma curata. Sa fac clabuci din sampon, sa suflu in bule. Vaporii sa-mi gadile degetele asteptande. Imi place sa aud apa cum curge, mai ales cand e iarna, sau cand tristetea iti curata fata prin lacrimi.

Plec la cumparaturi  si ies cu un iaurt. Ma dezbrac de inhibitii cumparate de la supermachetul din colt. Mi-as lustrui si pantofii intr-o buna zi sa-i vad lucind in maldarul de incaltaminte,, de aruncat”. Ma urc pe tocuri si zambesc.

Saptamana viitoare ma apuc de citit.