We are young. We are free

Cred ca de ziua ta nu iti doresti nimic in afara de oameni dragi. Oameni care sa-ti zambeasca din tot sufletul, oameni care stiu cat de mult inseamna pentru tine. Cred ca am avut cea mai frumoasa zi de nastere. Cadouri, zambete, imbratisari prelungi, oameni la care tin enorm si care ma fac sa plang numai cand se uita la mine.

M-am bucurat enorm ca G si-a mutat pentru cateva zile catrafusele de la Bucuresti. E unul dintre cei mai importanti pentru mine.

Nici ea, cea de la 800 de kilometri, n-a uitat de mine si m-a facut sa izbucnesc in plansete de emotie inca de dimineata, atunci cand i-am citit e-mailul in care a cuprins atatea sentimente, incat nu le-ai putea desena nici in culori.

Iar fetele, fetele m-au imbratisat de cel putin 20 de ori. M-au facut sa realizez din nou cat de importante sunt adevaratele prietenii. Stiam asta, doar ca am un sentiment asa, furnicator cand imi reamintesc. Si apoi  sunt mandra de mine. Pentru ca prietenii mei sunt cei mai frumosi, cei mai intelepti, cei mai fermecatori. Pentru ca intotdeauna se gandesc la toate.

Iar mama , ea mi-a zis ca ma iubeste.

In rest, am un ras diabolic de fiecare data cand realizez ca si-a mai adus cineva aminte de mine. Ma emotionez irecuperabil.

Am ajuns din nou la varsta 0.

 

Moft

Mi-e dor sa iesim la cafea. Tu de o parte a orasului, eu de cealalta parte. Mi-ar placea sa simti cum tremur cand te apropiii de mine. Sa te vad cum scoti fum iar si iar  pe narile-ti uscate deja. Sa privesc indeaproape cum iti misti buzele de fiecare data cand spui ceva, fara sa fac insa nici un gest. Sa astept poate doar sa-mi creasca pulsul si sa tremur cand te vad. Sa am un zambet de’ala nebun. De fericire.

Mi-e dor de vara. Mi-e un dor de apa aia sarata care-ti usuca pielea pana la cea din urma celula inviorata de soare, mi-e dor de caldura aia nebuna care-ti trece si prin umbrela parjolita de trecerea timpului, mi-e dor de tine si poate de mine. Mi-e dor sa ma iei de mana si sa-mi amintesti ca nu trebuie sa-mi fie frica. Mi-as dori sa ma strangi in brate si sa-mi soptesti la ureche. Stii ca n-am nici o indoiala. Pot sa ma duci in parc sa ma dau in leagan? N-am doruri nebune, doar o frica de infinit.

Ma mananca pielea de la atata iarna. De la frigul care-mi trece prin bluza falfainda pe celulele mele inca bronzate. Cand simt apa curgand pe pielea-mi uneori frumos mirositoate, vreau sa mananc ciocolata. Imi trebuie mult dulce, sa nu mai simt goluri.

Ma asez in fotoliul ala flexibil, inchid ochii si stau cu o cafea in mana. Astept trecerea timpului.

Ma preling. Sunt moody in ultima perioada. Am chef sa citesc mai mult, vreau sa am parte de zile din alea cand pot sa stau in casa de dimineata pana seara, cu vizite nocturne poate. Sa umblu de nebuna pe strazile orasului. Acum sunt inghetate deja. Nici cainii nu mai hoinaresc bezmetici de dor. Mi-e dor sa ma incui in casa si sa nu mai ies din casa. Sa nu primesc nici un telefon important si sa pot sa stau linistita la o tigara in timp ce-mi desenez unghiile. Mi-e dor de zilele alea in care nu ma trezesc morocanoasa., dar cu dor de duca. Zilele alea in care-mi fac bagajul in cele 5 minute ramase si plec la gara. Imi cumpar bilet si fug. Mi-e dor sa am timp de mine, si apoi sa-mi umplu mintea-mi tampita cu idei despre tine. Fara nici o importanta in cele din urma.

Am chef sa scriu mult, sa fiu responsabila. Vreau sa iesim la cafea.

Vreau. Si ti-e frica.

 

Aluzie

Mood: not even curious

Listening to : Silent Strike-Alb

Sunt rece ca o musca intinsa pe masa. Lovita cu cruzime de paleta care a nimerit-o fix pe spinarea-i usuratica. Nimic nu ma mai doare.

Mi-as putea ajusta fata de geamul pe care tocmai l-am inchis. Stau cu ochii tintiti la tavan.  Tantarii mi-au dat navala in acest inceput de toamna. Totul pare a fi asa de pustiu.Frunzele au disparut. Toata lumea  a disparut. Intr-un balon de sapun.

Am chemat-o pe Geo pe la mine sa ne facem unghiile. Stiu ca nu se stramba si-i place. Ne era dor sa stam impreuna. Numai noi doua. Azi dimineata ne-am baut cafeaua. Si-am stat la povesti.

Ceva se intampla. In  ultima perioada toata lumea pare a fi draguta. Imi creste entuziasmul eului. Zambeste pe sub maneca, fara sa il vada nimeni. Complimentele in ajuta sa creasca. Intotdeauna se intampla asa.

Poate ar trebui sa incep si eu sa fur muzica de pe youtube. Desi urasc pirateria. Oamenii care nu au propriile lor idei. Oamenii care nu spun nimic. Oamenii care fura tot ce pot sa-ti fure. Inima. Ideile. Capul. Mintile. Sufletul.

Cred ca e frumos sa reusesti sa-ti transcrii gandurile atunci cand nu esti sub influenta muzicii. Sa nu-ti cante melodii triste, vesele, haiducii. In casti.

Intr-o zi vom disparea cu totii. In ceata. Poate ne va canta cineva la pian. O sa adormim pe-un camp verde.Orasul va ramane in spate. Orgiile, muzica, calatoriile, bicicletele, masinile, oamenii. Se vor face praf.

Uneori, imi pierd ideile in vise. Alearga de nebune printre prafuri halucinogene. Cand ma asez in fata tastaturii, literele incep sa se incurce una pe cealalta. De parca nu le mai place ordinea.  Cateodata toti ne dorim ceva mai bun. Ciocolata. O prietena mai buna. De parca traim intr-o fuga continua spre infinit. Cateodata ma intreb daca am evoluat. Daca evoluez vreodata. Daca ma indrept spre ,,undeva”. Spre ceea ce vreau eu. Nu spre ceea ce vor altii. Nu spre dorintele altora.

Nimic nu ma mai multumeste.

Cateodata ma intreb daca Portugalia e mai frumoasa.

 

Despre regrete &co

Spune. De cate ori nu ti-ai dorit sa poti calatori in timp sa poti face multe dintre lucrurile pe care le-ai aruncat subit in sertarul cu bijuterii de lemn?

Uneori traiesti un prezent continuu in urma caruia culegi repercursiunile  asupra celorlalti. Asupra oamenilor la care tii. Dorintele tale se invart intr-un cerc curcubeic, plin de energii care-si trag sforile dupa bunul plac. Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca…

Nu stiu de cate ori m-am intrebat daca regret ceva. Aproape niciodata. Evident. Poate pentru ca nu am simtit niciodata ca I didn’t do the right thing. Intotdeauna am plecat hai hui singura prin tara, fara sa-mi fie frica de calatori nepoliticosi sau oaspeti rautaciosi.

Ma enerveaza totusi ca indiferenta din noi ne face sa realizam anumite lucruri abia in urma unor evenimente care ne schimba perspectivele. Sentimentele.  Dupa moartea mamei Georgianei, am  ajuns acasa si-am cuprins-o pe mama strans in brate. Stiam ca e acolo. Pe obrajii rosii imi curgeau lacrimi de crocodil, desi nu aveam nici un motiv. Mama se uita la mine cu ochi mari, nestiind ce sa-mi zica.Pentru ca in astfel de situatii nici tu nu stii ce sa zici. Atunci mi-am dat seama din nou ca nu mi-as putea dori mai mult. Cred ca asta m-a schimbat. Si pe Geo a schimbat-o. Mult.

Ma intreb daca regret ceva din viata mea de liceu. Nu stiu daca mi-as fi dorit sa stau mai mult cu ai mei, dar faptul ca am locuit singura 4 ani mi-a restructurat solitudinea. Puternic. Am putut sa ma zbenguiesc singura prin casa. Mi-am lasat hainele imprastiate cu zilele, fara sa ma intrebe nimeni de ce. Am putut sa imi pastrez toate florile de la majorat.Timp de un an. Mi-am pus toate margelele si cerceii intr-un sertar.  Doamnei B ii placea la nebunie sa se uite acolo de fiecare data cand venea sa vada daca mai respir. Ne duceam micile intalniri de duminica in micuta mea garsoniera. Beam 3 in 1, pentru  ca eu eram o sursa inepuizabila, injuram vecinii, radeam ca disperatele si ne uitam la filme cu Milo. Uneori mi-as fi dorit sa fac mai mult de’atat. Insa nu prea stiu ce, pentru ca oamenii, oamenii conteaza mult pentru mine. Orasul, desi mic, cred ca ne-a linistit sufletele pentru o perioada. Ne-a invatat ca macar o data in viata sa nu ne fie rusine de ceea ce suntem, de ceea ce am devenit.

Mi se pare ciudat cand ma gandesc la ei. Baietii. Frumosi. Multi. Diversi. Cantareti. Chitaristi. Ciudati. Ingamfati. Inteligenti. Cruzi. Artisti. Violonisti. Jurnalisti sportivi. Oameni simpli. Oameni de care nu ai voie sa te indragostesti. Cel mai mult imi place ca am un instinct de o acuratete incredibila.

Imi pare rau doar pentru faptul ca uneori imi misuna furnici pe  limba. Imi pare rau ca m-am mutat cu ea. Faptul ca m-am incapatanat sa cred, mi-a distrus inima bucata cu bucata.Am stricat totul si mi-e dor. Amintirile  ma mananca uneori pe dinauntru. Indiferenta ne-a ucis probabil pe amandoua. Se intreba cu ceva timp in urma de ce oamenii dispar. Poate pentru ca si ea dispare fara sa zica niciodata nimic.Cred ca am crescut totusi. Sunt trista cand mi-e dor, dar imi revin prin autosugestie. Asa am facut tot timpul.

Nu stiu daca regretele sunt bune la ceva. Poate doar pentru un nou impuls. Pentru o restructurare. Pentru o insiruire de noi idei ce-ti traverseaza capul.

Se mai intampla vremurile intre noi?

 

Doruri si tipologii

În clasa a noua, mi-am luat adio de la fosta mea profesoară de limbă romană din generală. Doamna Irina. Era unguroaică. Îmi amintesc şi acum cum ne calcula mediile în maghiară. În clasa a cincea, la sfârşitul orei, ne citea de fiecare dată din cartea ei preferată cu poveşti. Nu se pricepea la bancuri, însă ne povestea despre soţul ei, profesor de matematică, care întotdeauna încurca adunările în somn. I se părea incredibil de amuzant. O dată la două zile îşi schimba culoarea lacului de pe unghii. Avea un număr incredibil de mare de culori şi cred că am invidiat-o întotdeauna pentru asta.

Drum rural. Sau urban. Cu gropi sau cu dungi de avertisment. Cu semne de circulaţie sau fără. Cu biciclete sau maşini decapotabile.

Îmi place în Ardeal. De cele mai multe ori dai de munţi, aer curat şi oameni interesanţi. Ador accentul ardelenilor şi umorul lor absolut inconfundabil.

În drumul spre casă mă voi opri în judeţul Mureş, acolo unde totul pare ceva mai ciudat decât tot ce am văzut până acum. Drumul e îngust. Atât de îngust încât uneori ai impresia că o să te sufoce. Casele sunt lipite una de alta, iar oamenii aproape că nu mai au curţi. Au biserici mari, înălţătoare, în stil bizantin, gotic sau în stilul lor. Femeile circulă pe bicicletă. În Moldova, oamenii le-ar numi rebeliuni. Acolo oamenii par paşnici, senini şi lipsiţi de griji. De parcă toată viaţa au respirat aerul roz al unei vieţi halucinogene.

În Moldova oamenii au case aerisite. Curţi mari, înverzite, pe când acolo totul pare o mână de pământ cu nişte case plantate artificial. Cel puţin asta e sentimentul pe care l-am avut. Am încetat să cred că poţi judeca oamenii numai după regiunea din care provin sau după originile lor. Moldovenii nu-şi respectă tiparul şi nici ardelenii nu sunt pe atât de răutăcioşi pe cât se zice.Duminica oamenii merg la biserica, pentru ca este unul lucrurile la care tin cel mai mult.

In Gheorgheni cu greu am reusit sa gasim pe cineva care sa ne dea indicatii in romaneste. Judetul Harghita ruleaza si el puternic. Am luat o gura mare de aer de munte, pe care am adus-o si acasa. O tin in borcan. In schimb, toate indicatoarele te trimit la Toplita.Presupun ca raceala pe care am primit-o din gara nu seamana cu cea a orasului.

Am mai trecut prin Chiriteni.Locul unde am stat o bucata de vara cu Stef. Locul unde timpul pare ca sta in loc. Cu munte, cu Lacul Bicaz oglindindu-ti fata somnoroasa. M-au cuprins nostalgiile. La Falticeni am surprins un apus fantastic. Pe terminate.

Doamna Irina era ,,misto”. După patru ani in care a incetat sa mai existe, am “vizitat-o” pentru prima oară la Sangeorgiu de pădure. Pentru prima şi probabil pentru ultima oară. Cred că întotdeauna mi-am dorit să fac asta. Am avut un sentiment ciudat, poate pentru că nu voi mai avea niciodată şansa să mai vorbim. Să-mi împrumute cărţi. Să-mi povestească despre aşteptările pe care le are şi despre mândria pe care a căpătat-o pentru că s-a lăsat de fumat. Cancerul a ucis-o si pe ea.

În cele 14 ore de drum, m-am bucurat de o călătorie fantastică şi de peisaje dintre cele mai variate. Oboseala n-a mai contat.

( si amdoar18ani imi gazduieste incantarea calatoriei:D)

 

Blank

I’m chilling. Ma simt ca o musca strivita de o paleta neconventionala. N-am chef de nimic si ma ghemuiesc singuratica in scaunul meu rotitor. De patru  zile mai exact.

Mi-ar placea sa-mi inchid mansarda cu cheia. Sa-mi adun toate culorile si acuarelele. Sa incep sa desenez. Sa ma fatai intr-un balansoar maroniu. Sa vad apusul prin geamul prafuit si sa-mi beau cafeaua de dimineata, seara. Sa mai citesc din cartea mea preferata. Sau din orice alta carte. Cred c-o sa-mi inchid si telefonul o perioada.

M-am reprofilat pe Felicity. E serialul adolescentei mele. E mai vechi, dar nu-mi pasa.  Avem foarte multe lucruri in comun.  Cand eram mica imi lasam joaca de’a Sailor Moon si ma instalam in fata televizorului la bunici, langa pat.  Uneori, filmele seamana cu realitatea., stii? Azi, Felicity  face ce vrea. Poti sa faci si tu la fel? Cateodata, ma pierd printre replici  inteligente. Pline de sens. Aici, in paralel, nimeni nu-ti da lectii frumoase in urma carora sa-ti vina sa mai bei o Cola si s-o iei de la capat. Chiar, n-am mai baut Cola  de mult. Televizorul ma plictiseste. Niciodata nu gasesc nimic indeajuns de categoric incat sa-mi tai o fasie de timp. Sa privesc.

In ultima perioada mi-am cam pierdut interesul in orice. Nu ma mai uit la filme, nu mai beau cafea, nu-mi fac unghiile, nu mai citesc reviste tampite. Nu mai hoinaresc prin magazine si nu mai citesc. Astept insa nerabdatoare sa-mi cumpar un alt bilet de tren , sa plec si apoi sa ma mut. Sa-mi fac iar curat printre lucruri si le bag in geamantan. Le urasc. Vreau sa vina Geo mai repede sa ne cataram pe  tocuri in fata uriasei mele oglinzi. Si sa mancam bomboane cu ciocolata.

Mi-as dori sa joc ping pong pe creierul tau. Sa vad cat rezista. As instala o masa, mi-as cumpara palete. Si o minge. Mi-as alege cu grija inamicul. Sau am putea sa jucam billiard. Cred ca ar fi mai usor. Am putea sa schimbam putin regulile jocului. Circumvoluntiunile ar fi gaurile pe care ar trebui sa le eviti. Bila neagra ar putea sa ramana lipita de crestetul capului.

Am casa intoarsa pe dos.

 

Visator in culori

Sunt o visatoare incurabila. Am ajuns iarasi in pragul nebuniei de dorinte. Am momente in care am atat de multe lucruri pe care as vrea sa le impartasesc, incat toate mi se invart in cap ca intr-un vartej care te prinde fara nici un mijloc de scapare.

Genul asta de depresie vine o data pe luna. Sau de mai multe ori. Inca nu mi-am dat seama. Doar ca simt nevoia sa rabufnesc cu sentimentele-mi in baloane de sapun. E genul ala de depresie care te macina, care te mananca pe dinauntru. Care te cauta sa vada cat de curat esti.

Ajungi sa alergi din poarta in poarta dupa vise pictate in culori.

Mi-am probat toata garderoba azi si

Am facut un dus dupa pentru ca

Praful mi s-a asezat pe nasul racit.

Mi-am pus rochitele in alt dulap si scrisorile de la tine in celalalt.

Sub alte haine. Azi nimeni nu-mi mai scrie si nu mai astept nerabdatoare

Postasul sa-mi fluiere la geam.Sa-ti citesc randurile incurcate de emotie.

M-am mutat de la etajul zece la casa.

Maine o sa dorm in pod. Acolo  de unde pot sa vad cerul singura. Acolo unde rugina nu mi se mai prelinge pe ceasca.

Nu vreau sa recunosc asta, dar mi-ar placea sa vii la mine sa bem cafea.

sa ne uitam la filmul tau preferat si sa radem ca nebunii. Sa

Ma tii in brate. Stii cat de mult imi

place asta.

Mi-am ros toate unghiile azi, semn ca e ceva in neregula.Nu o fac prea des, dar inconstienta ma determina.

Ma enervezi tu ca gasesti scuze in orice situatie. Sincer, nimic nu imi

mai convine,

poate doar aspectul de catifea al imbratisarii

pe care mi-ai dat-o.

Vreau sa te sarut.Punct.

Am pielea uscata de soare. Atat de uscata, incat ma rusinez cand

o ating. De obicei e moale si catifelata.

E delicata.

Asa cum iti place tie.

M-am saturat sa mi se planga de o alta ea. Despre iubirea dintre ei. Uneori imi place pentru ca mi se pare siropos,

alteori, cred ca e pierdere de vreme. Am si eu problemele

mele.

In capul tau e vraieste. Eu sunt un pic mai coerenta ca tine.

Mi-ar placea sa fiu actrita, insa de mica mi-am dorit sa scriu o carte.

Pleoapele se inchid usor, usor iar ochii mi se inunda de dorinta.

Ma duc sa dorm

 

Dor de vama mea

M-am decis in cateva ore sa plec iarasi la mare. Acum sunt mai prajita ca oricand. Mi se vad doar pupilele albe si dintii. Cand am luat trenul spre mare, am zis ca plecam in deriva. Nimeni nu stia incotro ne indreptam. Doar ca vom dormi in cort. La insistentele unora sau altora,am ajuns iarasi in Vama, dupa ce am testat apa din Costinesti care era impanzita de alge si care nu avea tocmai un miros la care un nas normal ar fi putut rezista tentatiei. Eu una am refuzat sa mai stau acolo.

In Vama apa era atat de curata, incat pana si fetele s-au dovedit a fi placut surprinse. In locul despre care se spune ca totul e murdar. Acolo unde si sufletul ti se murdareste. Acolo unde picioarele te tin treaz pana la  rasarit si apoi toata ziua dupa. Locul e la fel ca atunci cand am plecat ultima oara. Nici mai multi nici mai putini oameni, acelasi soare, acelasi nisip. Am reusit sa dorm 6 ore in 4 zile, ceea ce a fost o adevarata performanta pentru mine. Cel mai amuzant a fost sa le  gasesc pe fete imprastiate fiecare incotro, dormind cu capul  pe masa. Sincronizate. Duminica seara le-am gasit la un foc de tabara, cu un tip din Valcea caruia nu ii mai tacea gura si care spunea tot timpul ,,Da, prietenul meu doarme “ si ca fetele care stau pe izoprenul lui isi fac poze  cu care se dau mari pe haifaiv. Ne-a mai povestit despre familistii de vama care vin din Eforie si despre cei care  dorm dusi toata noaptea pentru a se trezi dimineata la rasarit. Cu o noapte inainte am identificat-o pe Helen dupa sacul ei de dormit. Verde. Pe un pat fara saltea.

In rest, am dormit cu burta la soare, si mi-am bagat bronzul in piele.Puternic.  Am avut momente in care mi-am dorit sa nu mai fiu singura. Momente in care mi-am dorit ca marea sa ma curete de mirosul singuratatii. As fi vrut sa am buze peste buzele mele si sa ma stranga in brate. M-am hotarat sa nu mai stau dupa oameni morocanosi, obositi, dupa oameni care nu au timp de mine. Imi pare rau sa zic asta, dar am nevoie de atentie, dar nu de o atentie egoista.  Mi-e dor sa ma alinte, sa ma sarute de noapte buna si sa vada rasaritul cu mine pe’un pat udat de nisipul marii. Mi-e dor sa ma asculte cand am nevoie si sa ma stranga strans strans in brate. Pentru ca ma simt protejata si mica mica, ca o buburuza.

Tot in vama l-am cunoscut si pe Andi, omul pe care trebuia sa il intalnesc cu ceva timp  in urma. A  fost scurt si concis. Si rece.Si m-am cutremurat un pic. Recunosc.

Cred ca a fost una dintre cele mai neplanificate si dragute vacante pe care le-am avut vreodata. Am facut aproape tot ce mi-a poftit inima, mai putin partea cu cerceii Am ras cu gura pana la urechi, asa cum nu am mai facut-o de mult. M-am hilizit cand motaiam toti prin gara si in tren. Trenul de Costinesti are intotdeauna intarziere.Mi-am dat seama iarasi ca lumea e mica.

M-am intors acasa dupa un drum pe care l-am dormit aproape tot. Fara vise si remuscari.

A fost una dintre cele mai lungi vacante. Cu mult timp petrecut pe drumuri, cu multe iluzii, idealuri,  trenuri, imbratisari rupte de trecerea timpului. Voi avea nevoie probabil de ceva timp de refacere, insa imi revin. Acum  ma uit la poze si zambesc.

Mrrrrrrrrrrrrr

 

Moara de suflete

Cum ar fi sa cauti pe google un site gen,,www.moaradesuflete.com” prin care sa ai posibilitatea sa iti uiti de cutitul care tocmai ti s-a rasucit in rana si care sa-ti aline sufletul incarcat de povara nebanuita a bolovanilor ce iti omoara sentimentele?!

Iti amintesti papadiile carora le suflai puful cand erai mic pe un camp gol? Eu mi le amintesc perfect, pentru ca puf, au disparut. Momentul in care pierzi pe unul dintre  oamenii in care ai cea mai mare incredere si la care tii cel mai mult, e unul dintre acele momente in care strigatul dupa ajutor nu il mai aude nimeni.

Niciodata, nu am vazut o persoana mai puternica ca G. Si nu pentru ca e cea mai buna prietena a mea, ci pentru ca mi-a demonstrat ca suferinta poate fi aceeasi la orice varsta. Singura diferenta e cat de mult stai cu acel cineva, pana cand il pierzi si stii ca nu il vei mai vedea probabil niciodata. Pentru ca intotdeauna vrem sa o stim in Rai. Pentru ca uneori o sa iti vina un dor nebun incat crucile nu-ti vor alina durerea si nu-ti vor da sfaturi. Un dor crud, la o varsta frageda, la o varsta in care nebuniile ti se invart prin cap ca intr-un mixer incontrolabil. Te vei trezi probabil singur, intr-o mare de tacuti, fiecare cantandu-si linistit povestea. Deocamdata nu stiu cat de puternic trebuie sa fii intr-o asemenea situatie, stiu doar ca te consuma psihic mai mult decat orice. Pentru ca mama ta nu va mai fi niciodata acolo sa-ti spuna ce sa faci si pentru ca oricat de multe persoane dragi ai avea langa tine, nu va fi EA.Intr-un fel,  mama mea e si mama ei si invers. Pentru ca prima oara cand am fost la Baia –Mare m-a dus la gara si-a fost uber draguta cu mine. Pentru ca acum 3 saptamani am zis ca ne vedem curand prin plictiseala in care o ducea si pe G in fiecare vacanta. Si pentru ca de’acum incolo n-o sa ma mai astepte niciodata la gara si n-o sa ma mai intrebe ce fac.

Nu pot sa descriu in cuvinte ceea ce am simtit acolo. Pe ea, strangandu-ma in brate ca ultimul copil, pe mine cu inima sfasiata. Nu mi l-am imaginat niciodata pe tatal ei singur si nici pe ea dandu-mi un mesaj necrutator intr-o dimineata de miercuri.

La fel ca G, vreau sa stiu ca ii este mai bine acolo. Sus.

Cu sau fara EA, G stie ca o iubesc oricum si voi fi intotdeauna acolo. No matter what.

In alta ordine de idei, sunt absolut speachless

 

Pâş, pâş

Caldura ma deprima. Uneori

Desi nu am timp nici sa iau o gura mare de aer pentru ca sunt pe drumuri non stop, in ultima perioada a reinceput perioada problemelor existentiale.

Cred ca am pur si simplu o mica obsesie in ceea ce priveste oamenii, insa deocamdata nu vad in asta o adevarata povara a gandirii rationale.

Mi-am amintit azi de oamenii pe care i-am cunoscut in ultima perioada. Multi.Diversi. Draguti. Morocanosi. Insensibili. Dragastosi.Grabiti.

Cred ca in categoria oamenilor grabiti pot sa ii includ pe cei cu care relatia ajunge intr-un punct maxim intr-o perioada in care soarele nu are timp sa-mi coloreze pielea.

Ce-mi scurteaza capacitatile neuronale care-mi provoaca zambetul pe buze, este faptul ca aceste relatii ajung la fel de repede intr-un stadium mort, inainte de vreme as zice eu. Urasc situatiile fugitive, pentru ca nu pot sa savurez intreg momentul. Ci pe bucati, incarcate de super emotie infantila. Si totul se termina brusc,ca intr-un film prost, in care ti-ai fi dorit sa vezi un alt final. O alta poveste impodobita in imaginatie.

Ma enerveaza ca oamenii se grabesc. Ca toata lumea se grabeste. Rapiditatea nu e atunci cand uiti de unde ai plecat, ci felul in care iti demonstrezi verosimilitatea. Pentru ca timpul iti decide necrutator soarta.

Probabil ca doar atunci afli cat de sensibil in credinte esti.